„A Nightmare on Elm Street” din 2010 nu are nimic din atmosfera sau din profunzimea originalului. Clona nereuşită de acum e un coşmar cumplit pentru fanii originalului şi pentru toţi cei care-şi doresc să vădă un horror bine făcut.

Dacă aş avea putere să manipulez minţile, m-aş concentra să-i fac pe fanii recenţi ai horrorului să-şi ridice standardele. Dacă te numeri printre cei din vechea generaţie, crescuţi cu filmele de groază optzeciste, care compensau limitările de buget cu imaginaţia, sugestia şi oroarea viscerală, eşti automat condamnat la nefericire în deplorabila epocă a „torture-porn"-ului. Mai mult, eşti forţat să vezi cum Hollywoodul îţi hăcuieşte peliculele-far ale tale.

„A Nightmare on Elm Street" comite două păcate capitale: 1. Imbecilitatea de a reface ceva perfect. 2. Înlocuirea iconicului Robert Englund (Freddy Krueger) cu newcomer-ul Jackie Earle Haley. În ciuda efectelor speciale primitive şi al look-ului ieftin, originalul ţi se înfigea în subconştient şi te viola mental.

Producători lacomi, creativitate zero

„A Nightmare on Elm Street" din 2010 este cel de-al şaselea remake după un film de groază clasic, pe care regizorul/producătorul „action" Michael Bay îl face. Compania lui de producţie, Platinum Dunes, a impus un regizor de clipuri, o estetică vizuală mai sumbră şi mai lucioasă şi câţiva actori arătoşi, cu o redusă experienţă de televiziune în spate, care să umple lista victimelor.

Rezultatul nu are nimic din atmosfera sau din profunzimea originalului; mai grav, îi lipseşte exact acel impact primar, acea groază rudimentară. Primul, cu atmosfera lui dark/suprarealistă, a lansat, practic, sub genul „horror fantasy".

Aşa a luat fiinţă un nou specimen de ucigaş, o fantomă oribilă care se căţăra în interiorul viselor adolescenţilor şi aşa suficient de tulburaţi de hormoni şi de angoasă. Freddy Krueger era