O discuţie despre succesul sau eşecul fuzionismului - demers intelectual şi politic născut în America şi în circumstanţe americane şi la al cărui export pe meleaguri europene şi româneşti nu putem decât spera - pare astăzi, în plină revoluţie obamistă, ceea ce ei numesc acolo „an exercise in futility“.

În America nu e tocmai vremea dezbaterilor, oricât de rafinate, pe marginea avantajelor şi dezavantajelor asocierii dintre adepţii liberalismului clasic şi cei ai numeroaselor curente conservatoare. E vremea „tea party“, adică vremea rezistenţei împotriva proiectului de transformare fundamentală - pe baze egalitariste, etatiste, relativiste şi colectiviste –, transformare fără precedent a întregii societăţi americane pe care a lansat-o administraţia Barack Obama.

Când statul se extinde cu o asemenea agresivitate, când nebunia suprareglementării a cuprins toată suflarea politică a Americii şi a lumii, când piaţa liberă este sub asediu din partea unor elite politice incapabile să mai înţeleagă adevărul simplu că nu poţi cheltui mai mult decât produci, când libertatea individuală este asediată de „entitlement programs“, „collective empowerment“ şi „community organizing“, când cultivarea diferenţei şi diversităţii se face pe seama libertăţilor fundamentale înscrise în Constituţie, a dezbate diferenţele ireconciliabile dintre libertarianism şi conservatorism este similar cu a discuta despre sexul îngerilor când turcii sunt la porţile cetăţii.

Poate că libertarianul crede că libertatea individuală este scop în sine validat de Raţiune, iar conservatorul că este numai un mijloc în vederea atingerii unor ţeluri morale legate de cultivarea virtuţilor care îşi găsesc o ancoră mai fermă în credinţa în Dumnezeu; dar acum au amândoi o urgenţă mai mare - să apere corabia libertăţii de stâncile spre care o duce vântul unei istorii care nu mai ţine seamă zilele aces