a) Mai întâi, a fost eroarea de apreciere generală. Poate că oficialităţile româneşti suspectau din iarnă deja că scenariul iniţial de ieşire din criză anul acesta e prea optimist. Totuşi au mizat pe el câteva luni bune, inducând în opinia publică aşteptări nerezonabile. Trebuia să adopte de la început varianta pesimistă, să pregătească populaţia din a doua zi după intrarea în funcţie pentru tăieri de salarii, nu doar sporuri, care urmau să fie aplicate de-a lungul anului. Au ţinut populaţia într-un fals optimism, până ce, brusc, au părut a fi fost treziţi la realitate de vizita FMI de la sfârşit de aprilie. Au lăsat impresia că nu cunosc realitatea – ceea ce a ridicat întrebări serioase privind capacitatea lor de a guverna coerent în momente critice. În plus, au creat sentimentul – poate nefondat – că nu spun adevărul, ceea ce e un dezastru în astfel de momente, când încrederea e o resursă mai preţioasă decât orice împrumut FMI.

b) Deoarece nu au apreciat situaţia corect (sau nu au spus la timp adevărul), autorităţile s-au văzut nevoite să aplice măsurile de austeritate bugetară brutal şi pe aproape toate deodată. Decizând – poate că măsura în sine este corect㠖 să nu mărească taxele, dar, în schimb, să taie nu numai un sfert din salariile bugetarilor, dar şi 15% din pensii, guvernul ar fi trebuit să dea măcar, şi din timp, anumite satisfacţii psihologice populaţiei. Din punct de vedere birocratic, este, desigur, mai simplu să reduci toate salariile cu un procent egal. Dar populaţia nu vrea să asculte de argumente birocratice: ea vrea ca cei cu salarii mari şi foarte mari să fie mai sever „penalizaţi“ decât cei cu salarii mici. În astfel de momente, instinctele „socialiste“ sunt mai active ca niciodată. Guvernul ar fi trebuit, în consecinţă, să procedeze în etape: mai întâi, din iarnă, să taie prin ordonanţe de urgenţă lefurile parlamentarilor, miniştrilo