Jacques le Goff, acest mare istoric al Europei, observa cândva că, obsedaţi de tema luptei de clasă, istoricii secolului XX au uitat să explice absenţa acesteia: cum se face, spunea el, că vreme de milenii arareori întrerupte de câte un episod de revoltă, un număr enorm de oameni au acceptat să se supună semenilor lor, găsind chiar justificări simbolice pentru această supunere? Răspunsul era, în opinia lui, acela că, de-a lungul întregii istorii a umanităţii, marea problemă a oamenilor a fost supravieţuirea, accesul la hrană.
Abia în ultimele decenii – şi doar pe o arie limitată – societăţi întregi, şi nu doar vârfurile acestora, s-au putut elibera de obsesia pâinii „cea de toate zilele”. Mii de ani însă, marea majoritate a locuitorilor Terrei au trăit sub spectrul foamei celei de toate zilele. De aceea, ei s-au supus fără murmur acelora care le puteau asigura protecţia împotriva acestei fantome care a bântuit şi Europa, şi restul continentelor, cu mult înainte de fantoma comunismului pe care o invoca Marx în 1848.
În Grecia epocii bronzului, puterea aparţinea unor căpetenii numite wa-na-kes (adică stăpân) care îşi dominau semenii din interiorul palatelor fortificate, megara, unde un spaţiu imens era ocupat de cămările cu provizii, cu uriaşe chiupuri pentru păstrarea grânelor şi uleiului. Funcţia protectoare şi redistributivă a acestor rezerve princiare a făcut ca stăpânul acestora să fie venerat ca un intermediar între lumea zeilor şi umanitatea mereu suferindă.
Meşterii care lucrau pentru wa-na-ka primeau în schimb hrană: o mare parte din documentele miceniene înregistrează minuţios câte porţii de pâine şi câte de hrană primeşte fiecare lucrător, notează că femeile primesc jumătate din porţia unui bărbat, iar copiii lor – un sfert. În schimbul diferitelor prestaţii, wa-na-ka dotează persoane sau comunităţi întregi cu pământ arabil, ce
