Stranietatea teoretică a unei astfel de alianţe nu-i exclude însă şansa succesului practic conjunctural. Cred, de altfel, că argumentul propus de Hayek în faimosul său eseu De ce nu sunt conservator? ar putea fi citit, în primă instanţă, ca un avertisment privind posibila confuzie dintre cele două variante de relaţionare reciprocă. Atunci când tradiţia de conservat este una mai curând favorabilă libertăţii, cum a fost cazul în istoria postbelică a SUA, majoritatea libertarienilor şi a conservatorilor vor împărtăşi opţiuni asemănătoare cu privire la majoritatea problemelor de pe agenda politică. Atunci când, în mod repetat, te găseşti de aceeaşi parte a baricadei cu cineva, e firesc ca în ochii celorlalţi diferenţele să se estompeze. Păstrarea unei identităţi intelectuale poate să presupună adesea efortul (uneori neplăcut, niciodată simplu) unei delimitări faţă de aliaţi, mai curând decât faţă de adversari. Textul lui Hayek reprezintă un bun exemplu de materializare a unui astfel de efort.

Hayek atrage atenţia că o convergenţă conjuncturală a unor opinii punctuale nu poate constitui un temei suficient pentru a aserta unitatea celor două poziţii. Pe de o parte, pentru că rămân alte probleme punctuale, poate la fel de multe, în care libertarienii (voi folosi în continuare acest termen, în ciuda rezervelor de natură estetico-retorică formulate de autorul austriac) şi conservatorii rămân într-un dezacord profund. Pe de altă parte, chiar mai important, pentru că această convergenţă punctuală este dublată de un conflict insolubil între cele două curente la nivelul fundamental al asumpţiilor de natură intelectuală.

Să remarcăm, însă, că această delimitare vehementă faţă de conservatorism sună puţin ciudat venind de la un gânditor „acuzat“ adesea că ar fi mai curând un conservator decât un liberal şi care, spre sfârşitul vieţii, şi-a atribuit singur eticheta de