Textul constituţional nu oferă reţeta adoptării unor decizii chibzuite şi înţelepte, benefice din punct de vedere economic, ci doar stabileşte anumite competenţe şi proceduri decizionale şi anumite limite ale puterii de a decide. Principalele limite sunt drepturile şi libertăţile fundamentale: drepturi subiective ale individului împotriva statului. Împrejurarea că, printr-o dezvoltare doctrinară şi jurisprudenţială de câteva decenii, începută în Germania, există un efect faţă de terţi sau „orizontal“ al drepturilor omului, ce devin opozabile şi altor indivizi, interesează mai puţin aici. Important este că, în primul rând, ele sunt opozabile statului.

Drepturile fundamentale pot fi privite ca ocrotind o sferă a libertăţii individuale, din care ingerinţele statului sunt în principiu excluse, iar atunci când se produc, trebuie justificate pe baza criteriilor stabilite în articolul 53 din Constituţie, care reia logica şi terminologia Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, ingerinţa trebuie să fie prevăzută prin lege, să aibă un scop legitim, din cele enumerate expres în text (protecţia bunelor moravuri, a securităţii naţionale, a drepturilor altora etc.) şi să fie necesară într-o societate democratică. Primele două condiţii sunt relativ uşor de îndeplinit; discutabilă este doar ultima. A aprecia ce înseamn㠄necesar într-o societate democratic㓠reclamă un efort serios argumentativ, iar instanţelor le revine o largă marjă de apreciere în acest sens.

Reducerea pensiilor şi a salariilor constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al celor afectaţi de această măsură. Ar fi foarte discutabilă reducerea pe calea unei ordonanţe de urgenţă, care – conform art. 115, alineatul 6 – nu poate afecta drepturile şi libertăţile prevăzute în Constituţie. Dreptul la pensie este menţionat în mod lapidar de articolul 47, alineatul 2 din legea fundamentală. În