motto: „O odă să închin îmi vine /
Acestui peisaj de schele şi ruine”
(Poezie de Florin Dumitrescu)
Discuţia multipartită despre proletcultismrealismsocialistjdanovism (să-i spunem aşa, ca să fie toată lumea mulţumită…) mi-a sugerat imaginea unei dezbateri pe tema aburului între mecanicii demult topitelor locomotive pe cărbuni. Psihanalizînd zădărnicia, cred că a fost doar o încercare de justificare pentru anii – de tinereţe îndepărtată sau studiu recent – pierduţi în malaxor.
Analizele puriste ale trecutului de acest gen (folositoare precum o eventuală contoversă despre sexul activiştilor), ne-au împiedicat să vedem cum sub ochii noştri se desfăşoară de cîtva timp un curent artistic, poate chiar cu totul original – chestiune destul de rară în nevrotica (proto)cronică a ideilor româneşti.
Am numit acest fenomen realismul socialist-capitalist.
Să începem cu originile.
Istoria realismului socialist, cea recent dezbătută nu foarte curajos (apropo, ce mai fac oare astăzi sutele de cenzori ai RSR?), dincolo de nuanţele futile, este simplă: în Uniunea Sovietică, după un început aflat sub influenţa avangardei, în primii ani ai deceniului patru este eliminată idea de valoare artistică „în sine”, Stalin impunînd exclusiv arta angajată politic, sub denumirea amintită. La noi, după cîţiva ani la finalul deceniului cinci în care au mai pîlpîit nişte iluzii artistice ale stîngii, a urmat o perioadă extrem de dură de ideologizare absolută. Odată cu venirea la putere a lui Ceauşescu s-au reluat legături controlate cu Occidentul sau cu trecutul. Finalul mandatului prezidenţial, mai ales în anii ‘80, a fost însă foarte dur, maoist.
În toţi aceşti ani, creatorii români au devenit specialişti în omagierea puterii, au învăţat şi să se autocenzureze, să se exprime artistic filtrat – aşa, ca mii de Vaderi pitici, vorbind prin mască
