În ceea ce priveşte raportul dintre sexe, rolurile îmi par din ce în ce mai clar delimitate. Femeile abia aşteaptă să-şi găsească bărbatul pe care să-l modeleze după chipul, asemănarea şi setul lor de valori, în timp ce bărbaţii lâncezesc într-un dolce far niente, fără de nuanţe, în aşteptarea unei maestre păpuşar. Aşteaptă să devină mai buni lângă, prin şi pentru femeia de lângă ei, de parcă până s-o găsească ar fi ruşinos să-şi înşusească valorile lumii civilizate.
Femeia devine atunci panaceu şi cârjă, daltă şi boloboc. Femeia vindecă vicii, îndreaptă caractere, îi cuminţeşte pe cei mai inveteraţi dintre rătaciţi şi şlefuieşte statuete de alabastru din nămol bubonic. Mitul lui Pygmalion nu mai are niciun temei astăzi când bărbaţii sunt cei mai potriviţi travestiţi în rolul Elizei. Şi paradoxal, schimbarea asta e mai aptă să producă milă şi dezgust decât să determine aprecierea progresului. Pentru că nu face altceva decât să îngroaşe tuşele groteşti ale anterioarei nimicnicii voluntar-pasive a bărbatului.
Mi se întâmplă adesea să nu-mi mai recunosc prietenii peste noapte, după ce cad pe mâinile vrăjite ale unei zâne a metamorfozei. Zână care aşează cămăşi albe de poplin pe rafturile pe care altă dată se găseau tricouri cu imprimeuri cvasi-hilare, care înlocuieşte after-shave-ul cu truse întregi de cosmetice masculine şi plasează inspirat câte-o revistă de lifestyle în proximitatea gazetei sportive.
Aceeaşi zână care-şi vinde trupul imaterial spre binele culturalizării. Care impune preludiul la teatru sau operă şi dă la schimb plăcerea climaxului în intimitate, acolo unde are grijă să aleagă un smooth jazz ca fundal sonor pentru acutizarea senzaţiilor. „Meravigliosa creatura, iată minunata lume nouă” va spune, în final femeia, pe un ton demiurgic obosit, dar triumfător. Progresul e însă steril şi emasculează până la dezgust. Nu pentru persoana n
