O lectura neatenta a piesei care deschide acest fals apel la mediocritate poate induce cititorul in eroarea de a considera discursul lui Paler ca pe simpla lamentatie pe marginea navalei barbarilor in cetate. E vorba despre aceeasi eroare pe care o practica cei ce considera conferintele si articolele lui Ortega y Gasset care compun Revolta maselor drept o ieremiada indreptata impotriva invaziei vulgului in teritoriul rezervat celor putini, in arealul elitelor. Nu, cele doua texte trebuie privite cu maxima si asemanatoare precautie. Asta pentru ca, pe de o parte, eseul care deschide volumul de fata face parte din volumul Polemici cordiale, unde obiectul "agresiunii" este ridicat de la bun inceput la rangul unui partener civilizat de discutie si unde, pe de alta parte, vocea auctoriala are in mod evident tendinta de a-si submina propriul discurs. La fel cum in eseul sau Y Gasset "descrie", obiectiveaza, constata (fara a putea afirma cu hotarire ca s-ar simti macar un strop pasional de amaraciune in acea constatare), eseul lui Paler abandoneaza din start arma cea mai eficace a agresiunii intelectuale: ironia. Indraznesc sa afirm insa ca ironia ar fi, de fapt, o arma improprie lui Octavian Paler: ironia e accesibila melancolicului puternic, de esenta tare, celui care a asimilat bila neagra, devenind una cu ea. Octavian Paler face, in schimb, o arma din propria slabiciune. Cred ca este unul dintre cei mai puternici intelectuali slabi pe care i-am citit vreodata. Timiditatea lui e evidenta din primele rinduri pe care le parcurgi: o timiditate imbratisata cu luciditate (amintiti-va paginile in care descrie primele zile la internatul bucurestean, din Viata ca o corida: copilul imbracat ca acasa, in Lisa, lipit de ziduri, incercind sa devina una cu "mediul inconjurator", dar oricind gata sa sara, sa sfisie), o timiditate ranforsata de materia dura a orgoliului, de constiinta