Pentru că unii comentatori de pe această platformă s-au luat nu numai de culoarea părului, lungimea nasului sau dioptriile ochelarilor celor care postează aici, ci şi de diplomele noastre, vreau să clarific puţin acest aspect. Şi pentru că am fost educată în spiritul obiectivităţii, voi recunoaşte că da, o diplomă, fie ea şi de doctorat, nu înseamnă mare lucru în Ro. Arată, în cel mai bun caz, un interes cultural, o preocupare pusă în termeni academici, o încercare de elucidare a unei probleme care frământă şi care se cere rezolvată. Şi pentru ca obiectivitatea să fie maximală, voi lăsa pe altcineva să vorbească pentru mine, ca nu cumva să-mi fie răstălmăcite cuvintele şi să fie considerate expresia unei frustrări.

Deşi, recunosc, frustrarea există. Am vrut să scriu la un moment dat un articol despre cum 13 fraieri de la Facultatea de Filosofie (şi încă vreo alţi câţiva de la Drept şi Istorie) au avut naivitatea de a crede că instituţiile noastre vor fi în stare măcar să primească nişte bani europeni, dacă nu să-i dea din buzunarul propriu, pentru…scuzaţi-mi termenul desuet, cunoaştere. Dar nu, responsabilii cu fondurile europene pentru cercetare au ales şi de data asta să încerce să păcălească, să nu-şi facă treaba pentru care sunt plătiţi, iar atunci când au fost prinşi cu mâţa-n sac, să nu-şi recunoască greşeală, ci să mintă cu neruşinare până în ultima clipă. N-am mai scris până la urmă, căci profesorul meu coordonator (căruia îi mulţumesc pentru că face notă discordantă în peisaj) mi-a arătat din trei mişcări argumentative că e inutil.

Aşa că vă las cu acest articol despre “piaţa doctorală” din România şi despre cum, cu foarte puţine excepţii, în mediul academic neaoş “ai de cele mai multe ori senzaţia că eşti într-o junglă rococo a gîndirii, relaţiile fiind foarte protocolare şi foarte atente la ranguri şi titluri. Doamne fereşte să-i spui unui p