“Ieşirea din criză a unei naţiuni începe cu asumarea riguroasă a crizei”.

Asta nota celebrul disident Andrei Pleşu în anul - nu o să vă vină să credeţi - 1981, în jurnalul său de călătorie.

Fiindcă, aşa cum se ştie, de obicei marii anticomunişti, disidenţi, în timpul lui Ceauşescu, călătoreau liberi în Occident şi, după cum se va vedea mai jos, meditau la ieşirea din criză a statului condus şi îngenuncheat de Ceauşescu. La fel cum făceau şi Vasile Paraschiv sau Doina Cornea... “Un anume abuz al ingeniozităţii - notează mai departe disidentul Pleşu în jurnalul său din 1981 -ne ajută din nefericire să păcălim mereu împrejurările, să eludăm drama, să răspundem oricărei înjosiri prin virtuozitatea driblingului.(...) în Polonia simţi, şi sub mizeria legii marţiale, că soluţia e iminentă, tocmai pentru că faptul e trăit cu maximă gravitate. Strada e liniştită, oamenii sunt de o sobrietate ofensivă. (...) Mişcarea de opoziţie angajează în mod deschis jumătate din populaţia activă a ţării, ceea ce îi conferă un caracter cvasi-oficial şi creează guvernului nevoia de a lua în serios o seamă de exigenţe civice inflexibile”.

Dl Pleşu se afla în atelierul pictorului Andrzej Dluzniewski şi din notaţia sa de mai jos: “Stăm de vorbă despre criza contemporană a artei. Dar nu e mai curând criza comentariului de artă?” rezulta imensa adecvare la problematica zilei de atunci. Atât în România, ţara unde anticomunistul activa, cât şi în Polonia sau Germania, unde el călătorea adesea. Aş putea continua cu tonul de aşa-zis umor în descrierea acestei situaţii, paradoxale, în care un intelectual de-al dlui Băsescu observa atunci ceea ce el numea criza pe care o traversa sub Ceauşescu poporul român. Dar situaţia de acum nu-mi permite acest ton. Voi spune aşadar că ceea ce observa dl Pleşu atunci, sub odioasa conducere, este valabil şi astăzi. O incredibilă neasumare