Avem de-a face, înainte de orice, cu un volum al despărţirii de identitatea poetică lunedistă din Aer cu diamante şi de narcoza epocii ceauşiste în care Poezia era, încă, regina balului. Un volum al ieşirii din iluzie cu un pocnet, cu un scâncet printr-o poezie postapocaliptică şi postmaximalistă (nu e oare Levantul o veselă apocalipsă a istoriei poeziei româneşti, suprapusă prăbuşirii regimului comunist?). Imagismul vizionar din anii 80 lasă acum locul unui aparent minimalism biografic şi unei retorici pauvre a modestiei, dar cu păstrarea aceluiaşi absolutism dintotdeauna. Căci nimic nu e, la urma urmei, decât reversul totului...
Punctul extrem al acestui minimalism e atins în hiperesenţializatul Ce am înţeles trăind, un text blanc alcătuit din două cuvinte la distanţă: viaţa // trece. Virtuozul nu renunţă totuşi la vechile trucuri abil manipulate, chiar dacă sensibil restrânse. Şi livrescul îşi reduce cota, fără să dispară. Un bacovianism ironic ici: Orice ironie / vă rămâne vouă, un eminescianism colo, ceva trimiteri la Kierkegaard, Thomas Mann, Sei Şonagon Nici la poemele lungi, despletite, sau la scenarizarea de fapte diverse atroce (întâlnirea cu gravida fără braţe din Sábato ar fi luat-o ca pe o presimţire), deşi discursul cată să fie tot mai fracturat, mai dezarticulat. O anumită previzibilitate retorică se instalează, de la un punct încolo, şi auctorele aruncă peste bord lestul imaginilor, se autocomentează ironic, se ia băşcălios peste picior când se vede un nume adunat pe-o carte, citit de frumoasele din autobuze Face, apoi, consideraţii amărui despre femei şi literatură, rememorează isprăvile cenacliste de altădată în contrast cu maturitatea terminată, lipsită de vechiul feeling vizionar (în realitate, poetul-fanion al generaţiei 80 îşi muta deja armele, bagajele şi ambiţiile maximaliste în cartierul prozei, cu rezultate