E în mijlocul lor, îmbrăcat în negru de sus până jos, ţinând o mână pe umărul copilului care-şi ţine ochii închişi, lipit de el, iar cu cealaltă, întinsă, pasându-le pietricica. Ei nu aud. Nu vorbesc. Se-ntâlnesc o dată pe săptămână, pentru că datoria îl cheamă şi în alte locuri. E diacon. Pe când era prin clasa a II-a, a început să nu mai perceapă bine sunetele. Acum, aude doar cu proteză.
Scaunul e ocupat de un bărbat cu părul grizonat. Serios, cu trăsături clare, necolţuroase. „Am emoţii“, îmi spune, zâmbind stingherit. „M-am tot gândit cum să spun, ce să spun...“. Ne aşezăm amândoi. Întâlnirea asta e vânată de câteva săptămâni. Cătălin Vădăstreanu e diacon. Un diacon care traduce, în limbaj mimico-gestual, slujbele pentru persoanele cu deficienţe de auz. Înainte de asta, făcea pe asistentul social. A fost voluntar mulţi ani. E târziu să se mai întrebe dacă ar fi apucat alt drum în viaţă. Destinul i-a fost pecetluit cu multă vreme în urmă. Pe la şase-şapte ani, a simţit că nu mai aude bine.
S-a dat peste cap să afle ce are şi să-şi vadă copilul bine. N-a vrut să-l trimită la şcoala specială, însă nu l-a slăbit din ochi un minut. Îl urmărea, îi verifica temele, îl ajuta. Ca să nu piardă sunetele şi vorbele, i-a angajat un profesor logoped. Apoi, când a venit vremea liceului, Centrul Beethoven li s-a părut cea mai potrivită alegere. Erau doar ei doi: mama şi singurul copil. „Am vrut să merg la un liceu normal, dar în şcoala generală mi-era greu uneori să-i înţeleg pe profesori. Învăţasem foarte bine să citesc pe buze, dar nu era de-ajuns“, povesteşte bărbatul din faţa mea. Când vorbeşte îşi plimbă privirea, ca şi cum s-ar sfii să nu-şi piardă cuvintele din stângăcie. Ochii, în schimb, urmăresc avid şi curios, cu răbdare şi necesitate, buzele celui cu care stă de vorbă. Până să-i auzi glasul - clar, masculin - pare un băiat timid, uşor nesigur
