S-a intamplat un lucru ciudat azi. In drum spre lucru, in autobuz, ascultam muzica, minding my own business, si am aruncat un ochi in jur. Pe strada, la stanga, la dreapta, oamenii zambeau. O bunica unei nepotele, o fata unui baiat si nu mai stiu, am uitat fetele, dar am ramas cu senzatia. De uimire! Oameni zambitori pe strada? Mai multi oameni zambitori in jur?

Si apoi m-am intrebat cum o sa fim noi cand o sa fim mari, cand o sa fim trecuti de prima tinerete, chiar si de-a doua. O sa fim gri? O sa taraim o vesnica plasa dupa noi si-o sa ne rastim la “tinerii din ziua de azi” in autobuze? Ei o sa ne trimita acasa ca ne cauta moartea si noi umblam pe drumuri? Pentru ca generatiile doi si trei de pe la noi, de acum, sunt triste. Nu au pofta de nimic. Prea putini au.

Intotdeauna m-au fascinat batranii din Spania. Ei canta si danseaza pe strazi pana la 90 de ani, pana la ultima suflare. Mor cantand si participand pe la o “fiesta”, pe undeva. Si nu sunt ridicoli, nu sunt comici, sunt frumosi si respectati. Exista conflictul dintre generatii si acolo, dar e un altfel de conflict de generatii. Nu cel legat de cine e mai sprinten si cine e mai batos cand vine vorba de ocupat locul din autobuz. Nu e “eu sunt batran, huliganule!” vs “eu vin de la munca, babalacule!”.

Am citit acum ceva timp un articol in The Telegraph despre Romania. Era un articol de calatorie si pe langa deja stereotipurile cu dracula, caini, etc, jurnalistul respectiv zicea o chestie interesanta. Povestea ca statea la o cafea intr-o piata din Timisoara si se uita la oameni. Si a observat generatia tanara din Romania, generatia pentru care rasul este ceva firesc.

E tristetea de pe strazi ceva permanent sau conjunctural? O sa fim noi, luati impreuna, niste batrani mai veseli? Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter

S-a intamplat un lucru ciudat azi. In drum spre lucru, in autobuz,