Meritul de a introduce repere, referenţiale, unităţi de măsură-etalon într-o lume consumată de pasiuni şi opinii, de competiţie şi dorinţa de aca-parare s-a bucurat, de obicei, dacă nu de recunoştinţa, măcar de recunoaşterea generală.
La noi, Oca-ua lui Cuza, deşi nu a stîrpit înşelătoria în relaţiile comerciale şi iniţial nu a fost deloc prea populară, a avut măcar meritul de a limpezi, cu timpul, avantajele etalonului controlabil şi investit cu autenticitate de autorităţi.
Impactul a fost atît de mare, încît limba a păstrat pînă astăzi expresia, ca un indicator al valorii şi înţelepciunii. Simetric, sintagma "l-a prins cu ocaua mică" a devenit sinonimă cu hoţia.
Ideea că democraţiile, ca regimuri ale libertăţii garantate de opinie şi opţiune se pot lipsi de orice repere comportamentale, în numele succesului electoral, este pe cît de străină conceptului originar şi autentic, pe cît este de nouă, din punct de vedere istoric.
În fapt, ruperea zăgazurilor comportamentale în lumea politicienilor este o "achiziţie culturală" foarte recentă, ale cărei origini se găsesc în transformările democraţiilor europene, începînd cu anii "80 ai secolului trecut.
Acum, consecinţele au ajuns la maturitate, antrenînd acel grad de degradare a politicii care ne obligă să nu ne mai mirăm de nimic, mai ales noi, cei din spaţiile istorice lipsite de şansa tradiţiilor capabile să impună, peste generaţii, etaloane de conduită.
Expresia "în politică orice este permis" trădează o viziune asupra lumii care, în generaţia marilor constructori ei Europei post-belice, ar fi fost respinsă vehement şi cu dispreţ. Generaţia care conduce astăzi destinele Europei, chiar dacă nu toată lumea o profesează deschis, cum face Berlusconi şi într-o anume măsură chiar Sarkozy, cel puţin o consideră validă. Un soi de rău inevitabil, aşa cum au dovedit-o prin comportamentele