Regizorul Victor Ioan Frunză nu alege niciodată calea cea uşoară. Spectacolul „Identităţi“, montat la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila, este maratonul mental al unui regizor care şi-a propus să fie foarte inventiv, atent şi responsabil cu materialul pe care l-a avut de prelucrat.

Frunză se foloseşte de o mină de aur prea puţin exploatată, dramaturgia lui Dumitru Solomon (1932-2003), livrând un puzzle teatral pe linia comicului absurd ionescian, dar cu un umor mult mai aplicat la coloratura cotidianului românesc.

Spectacolul este dublu incomod pentru spectator: o dată prin resursele lui întotdeauna în mişcare şi apoi prin adevărurile amare pe care le dizolvă într-un pahar plin cu ironie.

„Identităţi" a fost adaptat pentru spaţiul nu foarte generos al Teatrului de Comedie din Bucureşti, în cadrul Festivalului Comediei Româneşti, dar şi aşa, cu toate inadvertenţele care au ţinut de transplantul scenografiei imaginate de Adriana Grand, spectacolul a rămas funcţional, iar pilonii lui nu au suferit eroziuni. Cele şapte piese scurte ale lui Dumitru Solomon au generat tot atâtea moduri de a imagina aceeaşi problemă: escaladarea „violenţelor" logicii. Schimbul dintre dramaturg şi regizor a fost echitabil.

Piesele de mici dimensiuni au ca punct de fierbere o realitate răsturnată: dacă în finalul „Cântăreţei chele", de Ionesco, criza comunicării irumpe din vidul de logică al conversaţiei dintre personaje, în „Identităţi" tocmai exacerbarea logicii şi folosirea ei abuzivă prăbuşesc orice relaţionare posibilă. Dumitru Solomon a găsit şi soluţiile pentru ieşirea din aceste faze critice: abandonul, resemnarea sau chiar moartea personajelor. Iar Victor Ioan Frunză a dat o formă reală surprinzătoare acestor soluţii.

Piesele lui Solomon gravează un portret etern al românilor incapabili să vorbească omeneşte, cu subiect şi predicat, i