La prima vedere, fuziunea dintre libertarianism (sau ceea ce, în Europa, continuăm să numim „liberalism“) şi conservatorism este relativ uşor de făcut la nivel intelectual. Conservatori şi liberali s-au revendicat de la o tradiţie comună şi au găsit importante elemente comune, cel puţin în ultimele două secole. Ba chiar se poate spune că în lumea intelectuală est-europeană ceva asemănător fuzionismului există deja. Distincţia liberal / conservator devine nesemnificativă faţă cu adversarul totalitar. Anticomunismul a dus la un oarecare ecumenism în discursul dreaptei intelectuale din Est.

Fuzionismul reprezintă însă mai mult decât identificarea unui acord de principiu doctrinar. În America anilor ‘50, fuzionismul a reprezentat o încercare de redefinire a dreptei politice, prin crearea unei platforme intelectuale.

Mulţi dintre conservatorii şi libertarienii din Statele Unite au putut recunoaşte un set de vederi comune asupra societăţii americane: cei dintâi recunosc în tradiţia americană pe care o celebrează o tradiţie a libertăţii şi a individualismului, a toleranţei, a spiritului antreprenorial, a scepticismului faţă de expansiunea şi intruziunea statului în sfera privată a indivizilor; la rândul lor, libertarienii recunosc necesitatea unui substrat de practici, valori şi atitudini, dezvoltate în timp, drept necesare pentru perpetuarea instituţiilor libertăţii şi admit rolul statului în îndepărtarea pericolelor care ameninţă aceste instituţii.

În Europa de Est divergenţele din sânul dreptei au apărut pe măsură ce adversarul unic a dispărut. În locul său se înfăţişează multiple forme de „stângism“ şi căi diverse, niciuna perfectă, de administrare a ceea ce comunismul a lăsat în urmă.

Consensul anticomunist nu pare să fi fost un fundament suficient pentru o platformă politică închegată, durabilă.

Să privim aşadar spre actorii care ar putea