(Apărut în Dilema, nr. 385, 30 iunie - 6 iulie 2000)

Poate că Dilema n-ar greşi dacă ar consacra - nu imediat, problema e prea congestionată - un număr "Cazului Hagi", fără să se înfricoşeze că astfel fotbalistul ar intra în galeria altor cazuri analizate în paginile ei, de cu totul altă natură şi celebritate. Minţile riguroase n-ar trebui să se scandalizeze. Pentru toţi cei care dispreţuiesc indignările la fel de facile şi repezi ca lacrimile şi băşcăliile, pe scurt: pentru cei inteligenţi, Hagi se impune ca un caz unic după 1989, depăşind prin proporţiile şi dimensiunile lui problemele, fie şi copleşitoare, ale Naţionalei de fotbal.

"Maradona din Carpaţi" este primul român - om simplu, băiat plecat din sărăcie - care s-a bucurat şi se bucură de un cult spontan al persoanei sale pe măsura celui organizat cu ferocitate pentru Nicolae Ceauşescu, tiranul căzut. Fericită pînă la inconştienţă de libertatea ei de expresie, o naţiune cu personalitate accentuată, altfel "moartă de foame", "înspăimîntată de viitor", dezgustată de politicieni, găseşte resursele de energie pentru a ieşi din casă, la orice oră de zi sau de noapte a unei victorii, ca să scandeze cu un nemărginit entuziasm (expresie den bătrîni!) numele lui Hagi, sugerîndu-l ca preşedinte al ţării pe vremea lui Iliescu, adică a stîngii la putere, încoronîndu-l ca Rege în regimul Constantinescu, care va să zică al dreptei; a devenit un stereotip al limbii slobode că Hagi e un mit, o legendă vie a României postceauşiste; e deja un şablon ca tot ziaristul autohton, ajuns peste hotare, să înregistreze satisfăcut că mai fiecare străin cu care vorbeşte despre România începe cu Hagi (de multe ori Hagi şi Ceauşescu!). Tot ce face Hagi - de la dribling pînă la afaceri - nu cunoaşte umbră, nu a stîrnit obiecţii, critici, nicicum pamflete într-o ţară unde pamfletul a ajuns precum surîsul în caracterizarea alt