Alianţa se află în plină dezbatere privind elaborarea unui nou concept strategic. În urmă cu două săptămâni, pe piaţa ideilor euroatlantice s-a consumat poate cea mai importantă secvenţă a acestui proces: prezentarea recomandărilor grupului de experţi coordonat de arhitecţii primei extinderi a NATO spre est - Madeleine Albright şi Ronald Asmus. În acest context, una dintre recomandările pivot a fost legată de reasigurarea strategică a flancului estic prin elaborarea de planuri de apărare prudentă, consolidarea unei reţele defensive de porturi şi aeroporturi, dar şi operaţionalizarea Forţei de Răspuns a NATO. Şi totuşi, de unde această nevoie?

Decăderea unei alianţe

Adevărul incomod este că, de facto, NATO seamănă tot mai mult cu un hotel, în care anumiţi „clienţi“, situaţi în aripa vestică, se bucură de un confort de 5 stele, pe când ceilalţi, situaţi mai la est (şi foarte aproape de „concurenţă“- de Rusia) primesc servicii de numai 2 stele. Şi toate acestea într-un „hotel“ în care, din punct de vedere contractual, toţi clienţii ar trebui să fie beneficiarii unui tratament egal. De la est la vest, disconfortul este notabil şi contrastează prin absenţa serviciilor, a logisticii şi a infrastructurii care să ofere aparenţa unui sentiment de confort (geopolitic). De remarcat că apartamentele din aripa estică sunt locuite de baltici, polonezi, cehi sau români.

Deşi extinderea Alianţei şi a garanţiilor sale de securitate a început cu mai bine de 13 ani în urmă, nici până astăzi noile state membre nu au devenit beneficiarele serviciilor de care se bucură nucleul tradiţional al membrilor. Nu există planuri defensive sau infrastructură de apărare colectivă pe teritoriul lor. Mai mult, exerciţiile şi antrenamentele militare comune, singurele momente de „team building“, care pot crea o cultură a experienţei colective, îmbibând staff-urile naţionale cu acelea