A treia zi a fost scurtă, pentru că a plouat, cu gheaţă şi fără, pînă spre după-masă. Am ajuns, totuşi, la Dansul, documentar regizat de Frederick Wiseman, despre Baletul Operei din Paris. Au fost aproape trei ore de repetiţii (coregraful era mai întotdeauna prins, prin diverse trucuri de filmare, în acelaşi cadru cu dansatorii), discuţii despre pensionarea balerinilor, pregătirea unei vizite a „binefăcătorilor” americani, cadre cu holurile pustii sau cu acoperişurile clădirii şi fragmente lungi din spectacole celebre (Spărgătorul de nuci al lui Nureyev sau Orfeu şi Euridice al Pinei Bausch.). Ce e extraordinar la Wiseman e felul în care ştie să-şi şteargă prezenţa, să se facă nevăzut. Nu ai nici o clipă senzaţia că cineva chiar ţine camera în mînă, nimeni nu pune întrebări, iar cei filmaţi se poartă ca şi cum n-ar fi incomodaţi de nici o echipă de filmare. „Dansatorul trebuie să fie pe jumătate călugăriţă, pe jumătate boxer”, zicea Maurice Béjart, iar asta se vede în cele 159 de minute ale filmului, împărţite echitabil între fragilitate, acrobaţie, modestie tăcută şi performanţă împinsă pînă la limitele credibilului.
DE ACELASI AUTOR Prizonierii conştiinţei noastre Terry GILLIAM: «Don Quijote are o obsesie pentru mine!» - interviu Avem un fel de „deltă“. Cum procedăm? Cinci povestitori de mare clasă
Seara, destul de ameţită de dansurile balerinilor parizieni, am plecat spre Bonţida, la 29 de kilometri de Cluj, unde era programat unul din evenimentele speciale ale TIFF-ului: proiecţia în aer liber, în curtea castelului Banffy, a filmului Dracula (1931, r. George Melford). Castelul Banffy e o minunată ruină, decorul perfect pentru o proiecţie cu sufletul la gură. Doar că Dracula, a treia ecranizare a romanului lui Bram Stoker, e mai degrabă dulce-ridicol decît îngrozitor. Actorul spaniol care-l joacă pe contele vampir face ochii cît cepele ca un indiv
