Regizorii celor patru filme pe care le-am văzut sîmbătă, în a doua zi de TIFF, au toţi litera k în nume. Dacă îl mai pun şi pe Fatih Akin de vineri, avem o întreagă teorie a conspiraţiei (în care, desigur, litera k vrea să cucerească lumea). În timp ce scriu rîndurile astea, la Cluj plouă cu grindină, iar prezentatoarea de la Radio France Paris spune că, dacă Dennis Hopper ar muri mai des, rockul ar avea o viaţă mai bună (mai ales Steppenwolf, cu „Born To Be Wild”, de pe coloana sonoră a miticului Easy Rider, piesă de care radiourile nu se mai satură de ieri încoace).
Nu numai prezentatoarea franceză spune vorbe memorabile, ci şi Jacques, bătrînul proprietar de bar new york-ez din The Good Heart. Filmul e cea mai nouă producţie a islandezului Dagur Kári, descoperit tot la TIFF, în anul în care a luat trofeul cu Noi, albinosul. Încă de la primele secvenţe, ştii despre ce-o să fie The Good Heart şi cum o să se termine, ceea ce contează prea puţin, pentru că farmecul filmului stă în dialogurile excelente, în jocul actorilor (cinic-paternul Brian Cox şi din ce în ce mai perfectul Paul Dano) şi în mişcarea răbdătoare a camerei de filmat. În orice caz, nu ştiu cine ar vrea să rateze un film în care apar stră-stră-strănepotul lui Jules Verne, răţoiul Estragon, un „trashonaut” (primul gunoier astronaut), o înjurătură numai bună de spus pisălogilor („You’re like a piece of shit that won’t flush”), nenumărate vorbe de duh („Şampania nu e pentru impresionat femeile, ci pentru sărbătorit marile victorii sportive”), reguli de întrebuinţare a unui bar („Capacitatea unui bar e de maximum 13 persoane. Gîndeşte-te la Iisus şi apostolii lui.”) şi tot felul de jocuri şi jucării lexicale („a pinguiniza” înseamnă a croi un constum pentru cineva care n-a mai purtat niciodată unul).
După schimbul de inimi (la propriu) şi experienţe de viaţă din The Good Heart, am trecut la
