E uluitor să constaţi ce poate face dintr‑un om până mai ieri «normal» instalarea într-un fotoliu.

Am cunoscut o sumedenie de inşi, de toate vârstele, trecuţi din viaţa „civilă" în viaţa politică sau, pur şi simplu, din postura de „simplu cetăţean" într-o funcţie publică de conducere. Am trăit eu însumi o asemenea „schimbare la faţă", aşa că ştiu despre ce vorbesc. În 90% din cazuri apar severe tulburări de personalitate, modificări radicale ale modului de a gândi, de a vorbi, de a te raporta la ceilalţi. Din adâncul noului „promovat" iese la lumină o dihanie bălţată despre care el însuşi nu ştia nimic înainte să urce în grad. A deveni şef, lider de opinie sau de partid, vedetă de televiziune, ministru, mă rog, VIP de o specie oarecare, echivalează mai întotdeauna cu o mică sau mare sminteală. Ar fi la îndemână să vorbim de „rinocerizare" dacă n-am fi în ţara lui Caragiale, „o ţară tristă, plină de umor", aşezată definitiv la „porţile Orientului, unde totul se ia în uşor". Rinocerizarea e dramatică, sumbră, când nu e direct sângeroasă. Sminteala autohtonă e şi ea toxică, dar are un „ce" ridicol: stârneşte mai curând deriziune decât teamă. Nu impresionează prin ferocitate, ci prin penibil. E uluitor să constaţi ce poate face dintr‑un om până mai ieri „normal" instalarea într-un fotoliu, într-o demnitate publică, într-un nor pufos de notorietate. Ideal vorbind, ar trebui să trecem toţi, odată în viaţă, printr-o asemenea provocare: am avea ocazia să ne întâlnim cu străinul din noi, cu limitele umanităţii noastre, cu chipul nostru adevărat.

Spectaculoasă între toate e transformarea omului în politician. Primul simptom e dereglarea vorbirii. Insul cu pricina învaţă, destul de rapid, să vorbească în bobote: fentează, divaghează, patinează în aşa fel încât, în final, nu te alegi cu nimic. Capacitatea de a nu spune nimic având aerul că ai multe de spus pare s