Neoconservatorismul american, cea mai influentă alianţă de dată recentă dintre liberalism şi conservatorism, este în criză. Chiar şi Irving Kristol, unul dintre „părinţii“ incontestabili ai neoconservatorismului, declara nu demult că acesta este un fenomen generaţional şi că, prin urmare, termenul ar trebui abandonat. Este într-adevăr neoconservatorismul un fenomen circumstanţial sau va continua să influenţeze politica americană?

Mai bine de patru decade de gândire şi de activism politic neoconservator nu pot fi uşor rezumate. Neoconservatorismul a început sa se cristalizeze în anii ‘60 în cadrul unui grup de intelectuali precum Irving Kristol, Gertrude Himmelfarb (soţia lui Kristol), Daniel Bell, Norman Podhoretz sau Nathan Glazer. O bună parte dintre aceştia debutaseră în anii ’30 ca troţkişti, însă, sub impactul dezastrului totalitarismului stalinist, şi-au abandonat în scurt timp simpatiile comuniste. După Irving Kristol, neoconservatorismul s-a născut din „eroziunea convingerii liberale“ a unui grup restrâns de intelectuali şi din ralierea acestuia în jurul unei „poziţii mai conservatoare“. În fond, neoconservatorul era - în faimoasa formulare a lui Kristol - un „liberal asediat de realitate“.

Asediul era dublu, din exterior şi din interior, şi se referea la ameninţarea comunismului sovietic din timpul Războiului Rece, precum şi la pericolul aşa-zisei decadenţe americane cauzate de permisivismul contraculturii şi noii stângi începând cu anii ’60. Neoconservatorii au devenit critici acerbi ai ingineriei sociale utopice comuniste şi apărători ai pieţei libere şi ai tradiţiei religioase americane. Chiar şi statul democratic asistenţial de tip european era văzut drept un pericol la adresa libertăţii individului şi a „corpurilor intermediare“ dintre individ şi stat.

Este de remarcat că această alianţă dintre liberalism şi conservatorism a fost car