De fapt, toate zilele la TIFF sînt cu ploaie. Plouă în draci şi încontinuu, în aşa hal încît cei care reuşesc să ajungă la un cinematograf, rămîn acolo mai multe filme la rînd, numai ca să mai scape de ploaie. Aşa am făcut şi eu luni, cînd, de nevoie, m-am mutat la cinema Victoria. Bine, mai intîi mi s-a intîmplat inevitabilul: am confundat cinematografele, am constatat în ultima clipă că sala în care urma să intru era goală şi am alergat de la Arta la Victoria. Am pierdut primele 10 minute ale unui documentar pe care îl aşteptam înca de la lansarea lui la Cannes-ul de anul trecut. Şi erau chiar cele zece minute în care ni se explica de unde i-a venit lui Henri-Georges Clouzot ideea de a face un film despre gelozia devenită obsesie. Documentarul se cheamă Infernul lui Henri-Georges Clouzot (r. Serge Bromberg, Ruxandra Medrea) şi reface istoria unuia din cele mai misterioase proiecte din istoria cinematografiei. În 1964, Clouzot a început filmările la Infernul, cu Romy Schneider şi Serge Reggiani în rolurile principale şi cu un buget nelimitat. Clouzot, cunoscut mai ales pentru bijuteria Quai des Orfèvres, voia sa redea cinematografic nebunia care-l cuprinde pe personajul interpretat de Reggiani. Pierderea reperelor spaţiale, instabilitate vizuală, apariţii de coșmar, distorsiuni sonore, toată această dereglare îşi găseşte expresia în mii de ore de experimente vizuale, realizate înainte de începerea filmărilor.

Documentariştii au selectat imagini de o frumuseţe halucinantă, cu o Romy Schneider de 26 de ani, senzuală şi funerară în acelaşi timp, acoperită de paiete, cu faţa deformată de umbre şi oglinzi. După ce au început filmările, Clouzot a deveneit el insuşi maniac, obsedat de fiecare detaliu în parte, a rescris şi refilmat scene de o sută de ori, torturînd-şi actorii şi echipa. Pe Reggiani l-a epuizat punîndu-l să alerge kilometri întregi. De altfe