Şpaga este, cel puţin la primul nivel de analiză, un comportament raţional. Mergi cu trenul. În loc să dai 10 lei pe bilet, îi dai 5 lei naşului – ambii actori cîştigă. Te prinde poliţistul cu radarul. În loc să dai 300 de lei şi să rămîi şi fără carnet, îi dai omului 150 – din nou, ambele părţi cîştigă. Îţi trebuie o hîrtie de la administraţie, ai de aşteptat o lună. Îi dai 100 de lei funcţionarului de la ghişeu şi o capeţi pe loc – iarăşi, cîştig pe ambele părţi. Mai ai cinci ani pînă la pensionare, eşti pe cale să devii şomer fără perspective de reangajare. Faci rost de 1000 de lei, îi dai medicului (aici, în realitate, e ceva mai complicat, şpaga se împarte între mai multe personaje) şi te pensionezi „pe caz de boală“, astfel încît primeşti cîteva sute de lei pe lună – ieşiţi în cîştig şi tu, şi doctorul. Fiul tău e frustrat că, la sfîrşitul anului, învăţătoarea a distribuit coroniţe la aproape toată clasa, dar el a rămas pe dinafară. Anul următor, vei avea grijă să-i oferi cîteva „atenţii“ învăţătoarei care va avea un nivel de trai decent (salariul mizerabil nu-i poate asigura subzistenţa), iar tu vei avea o odraslă fruntaşă la învăţătură.

Exemplele ar putea continua. Rezultatul este mereu de tip „win/win“, cel puţin dacă ne limităm la perspectiva celor doi actori direct antrenaţi în acţiunea de şpăguire. Dacă adoptăm însă o perspectivă mai largă, lucrurile se schimbă.

Căile ferate ajung să funcţioneze în pierdere, dacă majoritatea călătorilor aleg soluţia „blatului“. Nu ne vom mira că trenurile sînt tot mai prost întreţinute, că multe sînt suspendate ca nerentabile, că volumul subvenţiilor de la buget va tot creşte, motiv pentru care vom plăti tot mai multe taxe, iar salariile mecanicilor de locomotivă vor trebui diminuate. Dacă şoferii nu se mai tem de sancţiuni, şoselele vor deveni tot mai periculoase, şi noi – tot mai frustraţi de gipanele ca