O parte consistentă din Centrul Vechi a fost renovată. Săpăturile pentru canalizare au fost astupate şi acoperite cu dale, clădirile au fost recondiţionate asemenea mobilei vechi - stucaturile au fost refăcute, iar termopanele albe au fost înlocuite cu altele din plastic maro, ceva mai decente. Am însă câteva nemulţumiri, legate de terase. Aproape toate sunt scumpe - cu 9-10 lei berea - şi, chiar dacă se întind agresiv pe jumătate de trotuar, sunt înghesuite la maximum, practic te freci cu spatele de vecinul de la cealaltă masă; mersul la toaletă, după ce simţul echilibrului se deteriorează, devine o aventură printr-o junglă de plastic (să ne înţelegem: lemnul e interzis aici, în acest paradis artificial occi­den­tal - e preferat luxul închi­puit al fotoliilor şi canapeluţelor „lounge" de plastic, care imită lemnul împletit). Deasupra spânzură umbrele - compacte şi fără spaţii libere; cum în partea cealaltă a străzii „pândeşte" o altă terasă, care încearcă, lacomă, să ocupe şi ea cât mai mult din spaţiul vital al trotuarului, culoarul liber dintre ele e minim, iar efectul de seră, dedesubt, e garantat: până când soarele apune, te sufoci între betoane şi plastic, pândind o pală de vânt. Pe scurt, politica de preţuri şi luxul închipuit sunt de terasă de fiţe; înghesuiala şi hărmălaia sunt de terasă cu mititei şi bere. Dar să ne înţelegem: mititeii, cu mirosul lor de neam prost, sunt interzişi în acest paradis occidental. Locul meu favorit - trebuie s-o spun şi pe-asta - e o terasă de pe Lipscani: în gaura lăsată de o clădire demolată în anii '90 a apărut o terasă care, inevitabil, a ajuns să ocupe şi jumătate de trotuar. Ce o face diferită sunt fotoliile - din acelaşi inevitabil plastic împletit, doar că alb, asemenea tricourilor Dolce&Gabbana de la „Europa". Te aştepţi să auzi un house bubuind din boxe - dar nu, deocamdată lipseşte, tot aşa cum lipsesc şi mititeii din