Mă gândesc la faptul că ăsta ar putea fi, într-un viitor nu foarte îndepărtat, un argument în favoarea mea la depunerea CV-ului. Încerc să mă menţin în formă, fac zilnic exerciţii de speranţă şi de cel puţin trei ori pe săptămână îmi încordez, în reprize de câte două secunde, muşchii feţei, practicând un zâmbet.
Îmi menţin optimismul ca reprezentant al categoriei bine definite de un lider sindical‚ „noi, ăştia de 40-50 de ani, unde să ne ducem?". Vreau să menţin ştacheta sus, simt că am o datorie mult mai înaltă decât cea subînţeleasă, faţă de familie şi cei apropiaţi: am o datorie faţă de generaţia căreia îi aparţin! De aceea nu demoralizez decât noaptea în somn. Cred că încă mă aşteaptă multe şanse, că deocamdată nu am fost descoperit, că din motive de conjunctură, irelevante până la urmă, nu sunt apreciat la adevărata mea valoare. Păi, ce?!
În fond, e suficient să mă uit în jur: cine ştia de Traian Băsescu acum 20 de ani? Abia de la prefixul patru încoace s-a întremat şi a scos nasu-n lume. La fel, alde Videanu, Berceanu, ăla-ăla, de-i vezi oameni de bine acum, la casa lor, realizaţi de dau pe-afară, ne-mproaşcă şi pe noi cu idei despre un trai decent şi sigur. Acum au timp berechet să se gândească profund la viitorul altora, au timp să ne traseze viitorul, să facă scheme de joc cu noi.
Deci asta spun, şi cred că vorbesc în numele multora, eu unul nu demoralizez, dimpotrivă, sunt plin de speranţă şi de energie creatoare. Mărturisesc sincer, când mă uit la Emil Boc, prind aripi. Vaaaai de mine, mă umplu de optimism ca veceul de apă când îl aud vorbind. Încrederea cade în mine cascadă, torente. Păi, dacă a putut el, eu de ce să nu pot? Ori dumneavoastră, ori dânsul. Dacă a reuşit Emil Boc, oricine poate să reuşească, nu ne trebuie decât puţintică răbdare până să ne descopere cineva.
Şi dacă nu ne descoperă nimen
