În România, discuţiile despre şpagă au devenit la fel de obişnuite ca bîrfele subţiri de cartier, dintre cei mai în vîrstă care, din lipsă de activitate, îi trec pe răboj pe vecinii de la parter pînă la ultimul etaj. Nimic nu mai miră. Şpagă la doctor, şpagă la secretariatul liceului, şpagă la inspectorul de la fisc, la cel de la inspecţia în construcţii şi la alte persoane ce îmbracă haina de funcţionar public numai pentru a se împrieteni cu această entitate – şpaga –, mereu aducătoare de venituri grase şi neimpozitate, oricărui om mai descurcăreţ, cum se spune în popor.

Unii spun că şpaga bine plasată aduce un anumit echilibru în sistem cînd nu determină o încălcare a legii, ci doar o grăbire a punerii ei în aplicare. Dezechilibrele apar însă cînd şpaga iese din acest sistem şi, mai mult decît atît, produce beneficii unui grup mic de oameni în detrimentul a sute de mii, dacă nu milioane. Un exemplu simplu îl constituie drumurile şi autostrăzile. O să fie cîrcotaşi printre cititori care vor întreba, pe bună dreptate, „care autostrăzi?“. Care sînt acelea? – mă întreb şi eu. În acest domeniu, termenul de şpagă nu mai poate fi cuantificat de foarte mult timp, pentru că a depăşit măsura bunului-simţ şi devansează orice imaginaţie. Aici, şpaga merge mînă în mînă cu furatul. Mecanismul e foarte simplu şi începe chiar de la licitaţia unei lucrări.

Licitaţia domnului X

Pînă să trecem la exemple clare, trebuie făcută o demonstraţie pentru o mai bună înţelegere a fenomenului. Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale (CNADNR), prin programele pe care le derulează – naţionale sau proiecte europene – hotărăşte reabilitarea unui drum de 40 km. Asta înseamnă refacerea patului drumului, turnarea de noi straturi de asfalt etc. – dar să nu intrăm în detalii. Mulţi, foarte mulţi bani. Se face o licitaţie care are la bază un caiet de sarcini.