Vreau să vorbim despre posibilitatea ca Elena Udrea să devină prim-ministru. Vreau să vorbim despre calităţile şi defectele ministrului Dezvoltării Regionale şi Turismului şi despre cum, în sfârşit, e necesar să fim sinceri şi nepărtinitori.
S-a speculat enorm referitor la posibilitatea ca Elena Udrea să fie amanta preşedintelui, s-a vorbit despre părul ei blond şi hainele de firmă, despre insomniile sale şi despre tupeul ei. S-a vorbit mai puţin despre obiective atinse, despre măsuri luate, despre performanţă şi eşec.
Da, într-o Românie ideală, trioul Băsescu-Boc-Udrea ar rămâne undeva în rangul al doilea al politicii, nu le-am aloca decât cele cinci minute de faimă la care aspiră orice muritor. Dar, reluând un truism jurnalistico-politic, avem conducătorii pe care-i merităm. Şi în loc de Hilary Clinton, o avem pe Elena Udrea şi deşi nu ne convine, trebuie să luăm în considerare posibilitatea că eşecurile şi impostura politicienilor noştri sunt imaginea în oglindă a românului mediu, cel nici prea prea, nici foarte foarte. Ne revoltăm degeaba că poşeta doamnei Udrea valorează mai mult decât venitul nostru pe n luni, că „vai, Doamne, se duce ţara de râpă, dacă a ajuns asta să fie (prim)ministru!”. Dacă noi am fi cinstiţi şi harnici, frumoşi şi deştepţi, puri şi cu bun simţ, am avea grijă să structurăm regulile jocului politic în aşa fel încât exemplele de mai sus să fie excepţii şi nu regula confirmată în 20 de ani de democraţie. Atenţie, democraţie, adică ce vrea şi votează majoritatea, aia avem.
Cu riscul de a fi acuzată că văd discriminarea peste tot (subînţeles, adică şi acolo unde există), că mi-a dat doamna ministru sau domnul patron de trust o valiză de bani pentru aceste cuvinte, spun totuşi: Udrea nu mi se pare o soluţie neaparat mai bună, dar nici mai proastă decât ce am văzut până acum perindându-se pe scena politică. Mai mult decât a
