Imaginaţi-vă că oamenii şi-ar dori să elimine şpaga din vieţile lor. Imediat şi firesc, ne-am gîndi că cineva ar trebui să rezolve această problemă. „Nu stă în puterile noastre să o alungăm! Cineva trebuie să o facă şi pe asta!“ – cred că aşa ar suna, în minţile noastre, pasul al doilea.

Am crezut profund, mulţi ani, că şpaga trebuie omorîtă din faşă în primul rînd de către cei care o dau de obicei sau sînt constrînşi să o facă. Am susţinut că „lanţul trofic“ al şpăgii poate fi şi trebuie rupt de „jos în sus“. Alţii, dimpotrivă, consideră că „peştele de la cap se împute“ şi, în acest caz, trebuie întîi să nu mai fie corupţi cei de la vîrf şi apoi să ni se ceară nouă, oamenilor de rînd, să renunţăm sau să facem ceva anume.

Mi se pare important să constatăm şi că şpaga are mai multe măsuri. În fiecare domeniu în care se manifestă, şpaga arată altfel. Definiţii ale şpăgii s-au dat multe şi nu are rost să revin asupra acestui aspect. Ceea ce vreau să spun aici este că măsura diferită provine de la cît de imoral sau moral, de la cît de practică sau nu ni se pare mita în domenii diferite. Şi prefer să nu aduc în discuţie fiecare domeniu acum. Ştiţi poate mai bine ca mine.

Am constatat că pentru unii şpaga înseamnă ceva rău, pentru alţii – ceva necesar (un rău necesar, dacă preferaţi), iar pentru alţii – ceva firesc sau chiar un sens practic al existenţei lor. Desigur, fiecare are motivele şi crezul propriu şi se bazează pe propriile experienţe sau pe contextul imediat în care trăieşte. Nu acuz pe nimeni de nimic. Este opţiunea fiecăruia să privească subiectul aşa cum crede de cuviinţă. Am auzit şi opinii (cam conspiraţioniste, după mine, însă argumentate, şi de aceea le amintesc) care privesc toate eforturile şi dezbaterile publice pe tema anticorupţiei ca pe demersuri ce sînt menite să compromită ideea în sine. Mai simplu spus, masele trebuie să înţ