În felul lor misterios, românii iubesc dreptul roman. Din acest punct de vedere, mituirea traduce prost principiul din titlu: Do ut des. Într-o ţară unde legile respiră ambiguitate şi invitaţii la manevre lăturişe, cine dă vrea să aibă. Ce? Orice se poate plăti fără chitanţă şi impozit. Şpaga e ca analiştii: omniprezentă. Te prezinţi cu ea la grădiniţa copilului, la administraţie, la maternitate, la cămin, la antrenorul de la pitici, la secretara liceului, la arbitri – peste tot. Simply surprising, cum îi e firea şi reclama, eternă în miez şi fascinantă pe extreme, România face figură aparte şi la capitolul şpagă. Ea nu pune surdină cuvîntului şi nu-l rosteşte sfielnic, în aparteuri vinovate. Nici vorbă. Şpaga nu se dezvoltă în penumbră, ci are o viaţă la vedere.
Plin de haz cînd s-ar cuveni să fie serios, românul are raporturi aproape tandre cu şpaga. O înfierează de ochii lumii, ulcerat de revoltă, dar recurge la ea de îndată ce microfonul s-a oprit sub nasul altcuiva. Dincolo de rolul ei de şperaclu, şpaga ne ameninţă cu o robustă consubstanţialitate. Aproape că nu ne mai percepem viaţa fără acest agent al hatîrurilor. De aceea medicul care refuză plicul (cunosc destui) pare un inadaptat compătimibil sau un excentric care vrea să epateze. În plus, şpaga românească e protagonista unui act de contorsionism cum numai între Carpaţi şi Dunăre poţi găsi: cu cît ar trebui să fie mai pitită, cu atît se lăfăie mai voluptuos în ochiul public.
DE ACELASI AUTOR Basm cu făcători de bine Astăzi nu-i ca ieri. Şi de ce-ar fi? Murphy s-a mutat la bloc Şi, mă rog, de cînd e consumul un păcat?
Vreţi dovezi? Plimbaţi-vă pe Bulevardul Dacia, dinspre Calea Moşilor spre Piaţa Romană. La un moment dat, pe stînga, pe Icoanei, se vede un restaurant pe a cărui firmă scrie „Fără şpagă“. Prevăzător, proprietarul a decis ca primul cuvînt să fie abia vizibil, în timp ce a
