Recenta tragedie a copilului mort cu zile într-unul dintre spitalele României ar trebui să ne prilejuiască o reflecţie asupra sistemului asigurărilor de sănătate, pe care îl tot cârpim de ani de ani de zile, deşi e limpede ca lumina zilei că este principial greşit. O fi existat acolo neglijenţă din partea personalului, or fi fost deficienţe de management (fireşti, când directorul e numit politic), dar lucrurile se repetă prea des. Nu cred că putem asista la nesfârşit lungul şir al morţilor anunţate din spitalele româneşti, clamând în acelaşi timp „valoarea sistemului sa-nitar românesc" (citat din ministrul Sănătăţii - 31 mai 2010).
Practic, sursele de finanţare sunt constituite din contribuţiile plătite de salariaţi şi angajatori (şi de pensionarii cu pensii de peste 1.000 RON) şi bugetul de stat. Practic, principalii cotizanţi sunt salariaţii, de la care statul ia cam 11% din veniturile salariale brute (dacă socotim cotele încasate de la angajator şi de la salariat). În general, cei cu venituri mari plătesc mai mult, dar beneficiază, în medie, foarte puţin de pe urma sistemului public de sănătate. Asta, pe de o parte, pentru că având bani îşi permit să „trăiască sănătos", să se îmbolnăvească mai rar; pe de altă parte, pentru că ei apelează de cele mai multe ori la cabinete private, unde li se oferă servicii de calitate mai bună şi, mai ales, sunt scutiţi de pierderile mari de timp pe care le presupune sistemul public. La polul opus se situează oamenii cu venituri mici şi pensionarii. Aceştia sunt nevoiţi să apeleze mai des la medic, pe de o parte, pentru că trăiesc prost (deci se îmbolnăvesc mai des), pe de altă parte, din cauza vârstei. Această categorie de beneficiari ai sistemului de sănătate este şi cea care contribuie cel mai puţin.
Altfel spus, sistemul de sănătate nu este un sistem de asigurări (precum cel de pensii, unde în principiu cel care cont