Acum, când întreaga lume financiară este îngrijorată de problema deficitelor bugetare şi datoriilor suverane, este adusă în discuţie tot mai des necesitatea unor buni administratori ai finanţelor publice. Oameni chivernisiţi, care să pună rânduială în cheltuieli, să se gândească la echilibrul financiar şi să fie capabili să aplice coerent programe de consolidare fiscală bine gândite. Cu alte cuvinte, nu mâini sparte care să se întreacă în risipă din considerente electorale, ci oameni care să ştie valoarea banului. A cunoaşte valoarea banului, iată un atribut care ar trebui să aparţină tuturor oamenilor ajunşi în funcţii publice, gestionari ai banilor contribuabililor.
Totuşi, dacă "valoarea banului" rezultată din evaluări reci şi adecvată ulterior la condiţiile pieţei reprezintă un element hai să îi spunem obiectiv, percepţia asupra valorii banului este cu totul altceva. Astfel, putem vedea că "valoarea banului" este foarte ridicată atunci când vorbim despre valoarea banului muncit, pe care ştii cu cât efort l-ai obţinut, este nepreţuită atunci când ne gândim la valoarea banului economisit, pe care ştii cât de greu l-ai adunat, şi este inestimabilă când facem referire la valoarea banului investit, adică riscat în competiţia dură din piaţă.
Cu totul alta este însă valoarea banului furat. Încăput uşor pe mâinile hoţului, banul furat îşi pierde din valoarea sa iniţială. Nu este vorba despre valoarea intrinsecă, ci de percepţia pe care noul proprietar o are asupra sa. De aceea şi banii din furat se risipesc cel mai uşor. Îmi amintesc de o scenă din filmul "Goodfellas" al lui Martin Scorsese în care şefii gangsterilor îi apostrofează pe tovarăşii lor care, a doua zi după jefuirea unui cargo al companiei Lufthansa, conţinând 6 milioane de dolari, pe aeroportul JFK din New York, deja cumpăraseră blănuri scumpe pentru soţii şi amante, limuzină şi bijuterii. Ac
