Era atât de grijuliu cu sufletul celorlalţi, încât îi obliga pe toţi "să se ridice"

O după-amiază însorită pe terasă la Muzeul Literaturii şi o discuţie despre vremuri de altădată, în cuvinte despre necuvinte, despre Nichita Stănescu... Mircia Dumitrescu, unul dintre cei mai importanţi graficieni din România, cel care i-a ilustrat o mare parte din operă lui Nichita şi căruia i-a stat în preajmă şi i-a fost prieten, povesteşte despre atmosfera din casa fără clanţă la uşă, din lumea lui Nichita Stănescu...

● Jurnalul Naţional: Ce imagine vi se iveşte prima dată în minte atunci când auziţi numele lui Nichita Stănescu?

● Mircia Dumitrescu: Stăteam cu Sorin Dumitrescu şi ne tot gândeam cum scriitorii vor să-şi pună pe volume o fotografie mai frumoasă, eventual una din tinereţe... Ca domnişoarele... Vor să nu rămână în posteritate cu o imagine anume, aşa cum s-a întâmplat cu Nichita. Pentru că poza aia cu Nichita, spre sfârşitul vieţii, când deja era destul de bolnăvior şi avea buzele crăpate, a devenit poză arhetip pentru public. Nichita şi de altfel şi noi, şi eu, şi Sorin, ţinem la o altă poză care i-a fost publicată pe o copertă a unei reviste englezeşti şi unde el avea în jur de 40 de ani, un profil foarte frumos, foarte liniştit, calm, de "înger blond"... Multă lume alege acum o altă fotografie, cea în care Nichita îşi lăsase barbă, într-o perioadă în care avusese un picior rupt. Mie nu mi-a plăcut prea mult, dar din păcate poza s-a împământenit pentru că la 50 de ani a primit-o cadou de la un fotograf care era şi terapeut la Spitalul de Urgenţă. Iar când a împlinit 50 de ani i-a dat-o cadou şi i-a pus-o şi în ramă. Era o poză mare, neagră, el alb, cu ramă de bronz. Parcă a fost de rău augur, pentru că a fost înmormântat cu ea. Imaginea asta caut să mi-o scot din minte. Am vorbit foarte mult despre imaginea asta, dar încerc să