În urmă cu cîţiva ani, în cadrul Campaniei „Nu da Şpagă!“ – singura de acest gen care s-a desfăşurat în România (un proiect finanţat de Uniunea Europeană, prin programul Phare Societate Civilă 2001) –, ne-am gîndit să alcătuim şi un Manual de şpagă care să conţină nu doar practicile asociate corupţiei mici, cele cu care ne-am obişnuit în viaţa de zi cu zi, ci şi „tarifele“ de la vremea respectivă. Era mai mult decît o „jucărie“, o abordare ironică a „fenomenului“, căci putea să le ofere şi un instructaj celor novice într-ale şpăgii. Eu însămi fusesem de multe ori în situaţia de a nu ştii cum şi cînd să plasez plicul sau să strecor bancnota, ca să nu mai vorbim de parcurgerea întregului ritual, acel preludiu al şpăgii, care implică modulaţii ale vocii, insinuări, zîmbete şi semne discrete. Să nu mă înţelegeţi greşit: „manualul“ nu s-a transformat, în final, într-o pledoarie pentru şpagă. În momentul în care am început să asamblez toate poveştile – în general, cazuri tipice pe care le adunasem de la alţii mai versaţi decît mine –, m-a amuzat faptul că începuse să se contureze un manual în toată regulă, căci „obiectul“ şpagă se supunea treptat tuturor legilor ştiinţifice pe care le cunoşteam. Puteam vorbi despre sisteme de referinţă, despre mărimi direct sau invers proporţionale, despre corpuri transparente sau opace, despre conductoare de legătură sau chiar despre circuitul şpăgii în natură. Aici era toată subtilitatea, fiindcă în acest mod puteai avea o privire de ansamblu asupra întregului „fenomen“ care, odată înţeles, ar fi putut să fie combătut.

Manualul a apărut ca o componentă a campaniei, a stîrnit ceva vîlvă la vremea lui (mulţi l-au privit ca pe o curiozitate, alţii l-au ignorat pentru că a „învăţa“ ce înseamnă şpaga în România li se părea de-a dreptul inutil), a fost catalogat drept o abordare creativă a problemei corupţiei şi cam atît. Nu ştiu ce