Este momentul să ne întrebăm care a fost rolul sindicatelor în evoluţia social-economică a României, în ultimii 20 de ani? Din păcate, unul nefast, pentru că au forţat guvernele succesive să „dea“ salariaţilor bugetari salarii mari şi tot felul de sporuri, fără să se întrebe dacă au acoperire în realitatea economică. Nu-i interesa, pur şi simplu, această latură. Faptul că sindicatele americane au înţeles, până la urmă, că nu există salarii în afara productivităţii muncii, n-a fost o lecţie pentru ele.

Iar guvernanţii au făcut prostia, interesată, să câştige „pacea socială“ cu preţul distrugerii echilibrelor macroeconomice. Să fie linişte în ţară, la adăpostul căreia să se dea tunurile cu privatizarea, să jumulească bugetul de stat prin clasica tehnică a contractelor măsluite. Să vândă iluzia „statului social“, în care nici ei nu credeau, dar era aducătoare de voturi. Cel puţin la început, până s-au prins alegătorii.

A trebuit să vină tânărul ministru Funeriu să aibă curajul să spună: „Ţara asta nu e condusă de sindicate, ci de guvern“. Drept reacţie, un lider de sindicat i-a transmis să-şi bage minţile în cap!

Sindicatele îşi găsesc utilitatea atunci când îi apără pe salariaţi de capitaliştii egoişti şi hrăpăreţi. Nu de stat, cum se întâmplă la noi. În locul hrăpăreţilor, care nu prea există, sindicatele au luat în colimator statul, ceea ce este un viciu din start, pentru că statul, adică politicienii, sunt interesaţi să mituiască salariaţii pentru a fi votaţi, fără alt imbold. Sindicatele n-au făcut altceva decât să amplifice mita, s-o măreasca de câteva ori. Rezultatele se văd astăzi.

Şefii sindicatelor îşi încasau liniştiţi salariile uriaşe din cotizaţii, salariaţii încasau liniştiţi salariile dublate, pensionarii încasau liniştiţi pensiile triplate, fără ca cineva să se întrebe ce va fi în viitor.

Şi viitorul a venit, la scadenţă. Suntem