La începutul anului 2005, scriam acest text:

„S.B. este profesor de filozofie la una dintre marile universităţi americane. Pentru el, 2004 a fost un an foarte bun. A cîştigat mai mulţi bani ca niciodată în trecut. Familia lui a rămas aceeaşi: sănătoasă, iubitoare şi bine aşezată. Prietenii sînt, cu toţii, alături de el. A publicat o carte despre Henry Sidgwick, cunoscutul filozof victorian, care a avut un succes răsunător (S.B. nu este neapărat vanitos, dar reacţiile academice la cartea sa l-au umplut de acel sentiment alb şi tare ca o respiraţie de aer de munte). Şi-a îndeplinit proiectele mai mari sau mai mărunte pe care le-a început, a contribuit mai mult decît în oricare alt an al existenţei sale la diverse acţiuni caritabile şi civice, iar la alegerile parţiale pentru Senat a cîştigat candidatul pe care l-a votat şi el.

S.B., însă, se simte tentat să spună că are şi el parte de suferinţe, că fericirea sa nu poate fi completă cînd vede cît suferă lumea în jurul său, cînd vede că la Casa Albă tronează republicanii, cînd vede ce se întîmplă în Irak, cînd află despre grozăvia acelui tsunami, cînd citeşte despre ravagiile pe care le face SIDA în Africa sau vede documentare despre sutele de mii de oameni care trăiesc la marginea subzistenţei, la marginea acelei capitale din acea ţară de la marginea lumii. Totuşi, ar fi nesincer dacă ar spune că toate aceste suferinţe ale altora îi umbresc bucuriile unui an reuşit. Crede chiar că ar fi ceva în neregulă cu propriul simţ moral dacă, doborît de ştirile atîtor crize, nu ar mai fi capabil să vadă că viaţa lui a fost bună în 2004, după cum ar fi ceva în neregulă cu propriul simţ moral dacă ştirile îngrozitoare pe care le află despre lumea dezlănţuită nu l-ar afecta în nici un fel. S.B. ştie că distanţa dintre binele său şi binele celor care o duc rău poate, la limită, să devină conflict: binele lui vs binele