Cînd mă gîndesc că ani şi ani am fost pur şi simplu măgar cu pictorii, refuzînd în repetate rînduri să le vizitez atelierele, de teamă (sfîntă dobitocie!) să nu deranjez dulcea foială a muzelor, fantasmelor, culorilor, cutiilor, pînzelor şi, mai ales, a nenumăratelor sticloanţe cu varii elixiruri alcoolico-melancolizante, mă cuprinde o ruşine mortală. De unde să ştiu eu că, atunci cînd bietul Mircea Nedelciu mă invita, în anii ’80, în atelierul lui Ion Dumitriu, ăsta era un semn de amicală înnobilare, şi nicidecum o formală, suavă amabilitate? Cum oare să-mi închipui apoi invitaţiile altor meşteri, cu blazon mai mult sau mai puţin aurit, de-a le călca sanctuarele, de nu ca gingaşe îngăduinţe faţă de diletantismul meu artistic, dulci concesii făcute curiozităţii neofitului sîrguincios?

A fost nevoie de pledoaria fratern-încruntată a Mariei, soţia tarkovskianului Costion Nicolescu, pentru a mă îndupleca să aterizez acum doi ani în atelierul lui Mihai Sîrbulescu din Piaţa Kogălniceanu, şi asta numai fiindcă îl ştiam pe Mihai de peste trei decenii, de la minunatele cursuri ale lui Ioan Alexandru, admirîndu-i în tăcere clopotele şi Balcic-urile. „Nu există jignire mai mare pentru un artist decît să-i refuzi invitaţia de a-i vizita atelierul!“ – m-a umilit Maria. „El vrea să te împărtăşească din tot ce are mai bun fiinţa lui, iar tu îi dai cu tifla. Eşti un monstru. Aşa ceva nu se face!“

Ei bine, uite-aşa se face că nu demult m-am strecurat – hoinar holbat şi nevolnic – în atelierul lui Ştefan Câlţia, cea mai bogată, căftănită prezenţă autohtonă din muzeul meu mental, alături de Andreescu, Baba, Luchian, Ilfoveanu şi credincioşiile Prolog-ului. Mă rog, tot întîmplarea m-a împins acolo, dar, una peste alta, am trăit cu încîntare cîteva ceasuri de levitaţie.

Mai întîi te copleşeşte locul, în vecinătatea Casei Melik, într-un Bucureşti eliadeşte ieşit di