Pentru că promisesem, la „săptămînizarea“ rubricii, să mă ocup constant de spectacolele din repertoriul teatral curent, revin acum, după o întrerupere provocată de popasul pe la diferite festivaluri, la comentariul propriu-zis, „activ“. Deşi despre festivaluri va mai veni vorba – fatalitate!
● Ca s-o iau în ordine cronologică, încep cu un spectacol al Teatrului Odeon: Cîtă speranţă (Such Hope), după piese scurte de Hanoch Levin, autor israelian abordat din nou, acum, de regizorul Radu Afrim, după Krum, piesă montată la Timişoara. Afrim este un artist interesat, în primul rînd, de vizualizarea obsesiilor personale; de aceea, mizanscenele lui au, indiferent de „subiect“, un aer comun, dat de tratarea accentuat ironică (ba chiar parodică) a materialului literar şi, adeseori, uman, de care se ocupă, de tonurile puternice ale imaginilor vizuale şi sonore, de insistenţa asupra detaliului, hiperbolizat, cîteodată, pînă la grotesc. În ipostază pozitivă, asta se cheamă stil; altminteri – manieră. Desigur, „fanii“ (în proporţie masivă, foarte tineri, datorită, probabil, şi unei afişate porniri spre joacă, unei „copilăriri“ asumate de regizor cu deliciu) nu-şi pun asemenea probleme; ei se înghesuie să vadă „un Afrim“, nu ce a făcut Afrim cu sau din cutare piesă ori scriitor. Chiar şi ei au însă momente cînd admiraţia le oboseşte, aşa cum se întîmplă în spectacolul de la Odeon, prea lung şi, de la un punct, repetitiv. Altminteri, foarte amuzant (şi un pic melancolic pe alocuri, aşa cum şade bine oricărei poveşti despre om şi ale lui lumini şi umbre), foarte elaborat sub raport plastic (scenografia: Iuliana Vîlsan, nu demult premiată, la Gala UNITER, tot pentru o contribuţie la un spectacol „afrimistic“) şi jucat, cu plăcerea şi „zvîcul“ pe care Afrim ştie să le infuzeze întotdeauna interpreţilor săi, de Dorina Lazăr, Liana Mărgineanu, Rodica Mandache, Virginia Rogin,
