Răzvan Rădulescu este ceea ce se cheamă “a beautiful mind”. Nu ştiu dacă are un prieten imaginar, dar ştiu că gândeşte frumos, curat şi onest. L-am ascultat vorbind o oră la TIFF Lounge şi am fost uimită şi, în acelaşi timp, fascinată de omul care stă în spatele romanului “Teodosie cel Mic” şi al scenariilor-vedetă Moartea domnului Lăzărescu, Marfa şi banii, Boogie şi altele. Ca să fiu sinceră, m-am îndrăgostit de mintea lui şi am regretat faptul că, în Cluj, bărbaţi cu astfel de sclipiri apar doar o dată pe an, la TIFF.
***
Organizatorii TIFF sunt dezamăgiţi de modul în care administraţia locală înţelege să susţină festivalul. Nu pot decât să le dau dreptate. După ce veţi citi interviul luat lui Tudor Giurgiu de fosta mea colegă, Bianca Felseghi, veţi vedea mai bine cum stau lucrurile. Eu, una, nu am să mă supăr niciun pic dacă Giurgiu va muta TIFF-ul la Sibiu sau la Budapesta. După cum nu îşi merită oraşul, edilii clujeni nu merită nici acest festival.
***
M-am convins din nou că nu sunt iubitoare de filme româneşti. Cu părere de rău spun asta şi conştientă fiind că sunt valoroase din moment ce o samă de critici români şi străini le laudă. Eu, însă, nu sunt capabilă să le văd până la capăt. Ies din sală după primele 20 de minute. Ani întregi după revoluţie nu m-am putut uita nici măcar un minut la un film românesc, fie el vechi sau nou. Felul teatral în care suna totul pe ecran îmi displăcea complet.
Am reuşit totuşi, să văd două dintre ele, şi asta de-abia la TIFF-ul din 2007. Primul, văzut cu chiu cu vai, a fost 432, pe care nu l-aş mai vedea înc-odată indiferent cât de bun şi premiat este. Sunt sătulă de “blocurile gri” şi “realitatea crudă şi nedreaptă”. Când mă uit la un film vreau să evadez din cotidian, or filmele româneşti nu îmi permit asta.
Singurul care s-a dovedit pe măsura dorinţei mele a fost Restul e tăcere, a lui N
