Întâia oară, sintagma "bucătărie românească" o întâlnim la un autor de cărţi de bucate din deceniul şapte al veacului al XIX-lea, Christ Ionnin, din Bucureşti. Nu e, la propriu, o carte, ci mai mult o broşurică în care sunt mâncăruri pe placul românilor - nu neapărat al ţăranilor, al burghezilor ori al mahalagiilor (cu sensul de locuitori ai mahalalelor, fără nici o umbră peiorativă).
La numai un deceniu distanţă, ceva mai la nord, în Braşov, un librar sas, J.C. Hintz, îşi românizează numele şi scrie de dragul megieşilor lui (români, dar şi germani, şi maghiari) o carte numită "Bucătăreasa naţională". Arareori, până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, s-a gândit vreun autor de cărţi de "culinărit" să facă o culegere de reţete autohtone, chiar dacă ele nu ne-au lipsit întru totul. Constantin Bacalbaşa, în "Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncări" (ediţia iniţială - 1935, Editura Universul; reeditată în 2009 la Editura Cartex), are şi el câteva sute de reţete româneşti, risipite printre alte câteva sute "de împrumut".
Câteodată, aşa cum se întâmplă la capitolul "zemurilor", face diferenţa mai clar: "Supele noastre", "Supe străine"... Prin "supele noastre", jurnalistul şi gurmandul Bacalbaşa înţelege îndeosebi ciorbe şi borşuri, adică "supele acre", care scot în evidenţă gastronomia noastră tradiţională. O ciorbă ţărănească, după indicaţiille lui, se face astfel: "Taie câteva cepe în felii şi pune-le să fiarbă în zeamă de pasăre sau în zeamă de carne, adăugând bucăţele de pasăre sau carne de vacă. Adaugi sare, ardei roşu pisat.
Mai adaugi pătlăgele roşii, când sunt, sau prune verzi necoapte, morcovi, frunză de ţelină, leuştean, toate tăiate mărunt. În timpul fiertului, spumezi mereu. Când dai la masă, presari pătrunjel tocat". La acelaşi capitol întâlnim, de exemplu, reţetele de ciorbă de peşte, borş de potroace, borş de
