În ciuda aparenţelor – care nu le sînt întotdeauna favorabile – românii nu-s un popor uşor de condus. Chiar dacă îndeobşte ei se mulţumesc cu puţin – şi par a fi iremediabil convinşi de justeţea apocaliptică a vorbei că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere –, atunci cînd e vorba despre conducătorii lor, românii mai cu seamă mîrîie şi sînt (deseori pe bună dreptate) de-a dreptul cusurgii.
Cum oare, stimabile cititor, să se explice aceste perene frustrări? Pesemne printr-o trăsătură ce ne-o fi proprie: cu excepţiile de rigoare, mai că fiecare român ar vrea (sau, în orice caz, se consideră potrivit pentru ca) să-i conducă pe ceilalţi. Este ceva ce trece dincolo de politică şi politicieni: de la medicii din spitale şi pînă la profesorii din şcoli, de la artiştii dintr-un teatru şi pînă la cei cîţiva ziarişti nemercenarizaţi care-au mai rămas, mulţi dintre aceşti distinşi concetăţeni sînt cu totul convinşi, în sinea lor, că ei – şi nu şefii lor – ar trebui să ţină pîinea şi cuţitul.
Ei bine, probabil că din acest motiv de (aproape) plenară insatisfacţie pleacă un detaliu al istoriei noastre despre care aproape că mi-e teamă să scriu – şi teamă nu mi-e de reacţiile propriu-zise ale vreunui conducător/lider/şef, ci de faptul că supoziţia mea, odată pusă pe hîrtie, s-ar putea verifica pe mai departe. Pe scurt: un ciudat echilibru pare a tutela istoria noastră modernă, ca un făcut – acei conducători care au început prost au terminat bine, iar cei care au început bine au terminat prost.
Exemple, berechet (a nu se înţelege că institui vreo similitudine între personaje). Să-l luăm pe Carol I-ul, marele nostru rege. Ei bine, marele nostru rege a început dramatic, cîţiva ani fiind constant pe marginea prăpastiei. Cota lui iniţială de popularitate? Să fim serioşi – puţini conducători de-ai noştri au fost mai contestaţi la începuturi! Şi, personal, nu am nici o
