Excepţionalismul caracterizează discursul politic şi, într-o bună măsură, chiar pe cel al specialiştilor în economie, cînd vine vorba despre criza prin care trece lumea.

Aşa ceva nu s-a mai în-tîm-plat niciodată; este prima criză majoră a lumii globale, de aceea nimeni nu ştie precis nici cît o să dureze, nici de unde trebuie să o apuce şi nici care este cea mai bună cale de ieşire; aceasta este criza sfîrşitului lumii, cu subînţelesul ideologic, al lumii capitaliste; este criza marilor proiecte economico-politice, vezi "America Imperială" sau "Uniunea Europeană-Statele Unite ale Europei"; este marea criză a unui sistem financiar-bancar care a căzut în păcatul ucenicului vrăjitor; este graniţa dincolo de care ori inventăm altă lume, ori ne întoarcem la comuna primitivă (mă rog, cei mai norocoşi s-ar putea trezi în evul mediu, timpuriu!) etc. Enumerarea propoziţiilor care aspiră la surprinderea unicităţii evenimentelor şi a proporţiilor consecinţelor lor poate continua la nesfîrşit.

Pînă de curînd, nimeni nu a îndrăznit să le opună ceva consis-tent. Încet, încet, însă, apar fisurile, iar ele au fost făcute de studiile de economie comparată.

Două exemple, pentru cititorul doritor de lecturi captivante: C. Reinhart şi K. Rogoff, "De data aceasta este diferit: o perspectivă panoramică asupra a opt secole de criză financiară", apărută în 2008 şi N. Roubini, "Economia crizelor", 2010.

Două lucruri pot fi cu uşurinţă înţelese din aceste lecturi: marile şi devastatoarele crize economice se repetă cel puţin generaţional, (una la 30 de ani), iar comportamentele, deciziile şi lanţurile de evenimente care le precipită seamănă ca două picături de apă, în ciuda diferenţelor locale de condiţii economice, sociale sau tehnologice.

Crizele sunt rezultatul repetabil al reproducerii unor condiţii macro-economice, financiare şi politice, în care regăsim