Femeia vinde fructe şi legume noaptea, sub lumina unui bec conectat la bateria unei Dacii-papuc. Deasupra tarabei şi-a construit un întreg eşafodaj din folii de plastic, pături şi cîrpe, menit să-i confere un oarece adăpost împotriva eventualelor intemperii. Ascultă de zor la radio emisiunile Realităţii şi bombăne: „Nenorociţii ăştia zic că-i criză. Păi, nu mai ştiu ei ce-i aia criză. Ce crize erau pe vremuri... ehei! Uite, roşiile astea mai moi, la care cucoanele de acum nici nu se uită, erau pe atunci la mare căutare. Se făceau nişte mîncărici din ele. Sînt nemaipomenit de gustoase, dar acuma clienţii aleg d-astea mari şi tari, de parcă nu şi-ar da seama cît sînt de fade. Nu ştiu ce-o fi în capul lor“.
Femeia pare mai tot timpul ameţită, nu e prea clar dacă e beată sau are ceva probleme cu capul. Are limba împleticită. Dă restul cu încetineală şi unii clienţii o mai reped, crezînd că e o strategie gîndită pentru a-i face să uite că mai au ceva de luat. Ea nu prea apucă să le răspundă, dar îi comentează cu următorii: „Pînă nu-şi vede el toţi bănuţii lui, nu se încrede nici în mă-sa. E grăbit să-şi ia ce i se cuvine, să nu rămînă fără. Aşa e lumea de azi“. Vine apoi în faţa tarabei să adune căpşune cu un făraş. „Ia uite ce marfă am, nici una nu-i storcită. Să ştiţi că de săptămîna viitoare, dacă vă interesează, o să aduc şi brînză. Am pe cineva la ţară care face brînză de capră, o nebunie, nu alta. Nu-i ca asta făcută la fabrică. E bună şi pentru copii.“
Într-o altă seară, o găsesc tot cu urechea lipită de radio. Din aparat se aude vocea indignată a lui C.T. Popescu. N-apuc să cer ce vreau că ea deja intră în vorbă: „Cică, vin iarăşi minerii. Fir-ar mama lor a dracu’ să le fie! De fapt, ăia care au adus minerii sînt tot la putere. Păi, Dobre, ăla cu trenurile nu-i de la ei? Eu am fost atunci cînd au venit în Piaţa Universităţii. Am luat bătaie şi de
