Cu un parcurs cât mai lung la turneul final, chilienii vor încerca să facă uitată tragedia prin care au trecut conaţionalii lor în februarie. Cea mai bună performanţă a chilienilor a fost în 1962, la doi ani după ce ţara lor fusese victima celui mai puternic cutremur din istorie, de 9,5 grade pe scara Richter.
În spaţiul fotbalistic sud-american e greu să străluceşti când n-ai tradiţia şi izvorul de talente al Braziliei şi al Argentinei sau trofeele din vitrina, fie ea şi prăfuită, a Uruguayului. Iar cum vremurile când Zamorano sau Salas erau golgheteri în Spania şi Italia au trecut, iar cel mai cunoscut antrenor chilian, Pellegrini, a refuzat de-a lungul timpului să pregătească naţionala, optând pentru o carieră la cluburile din Spania, Chile e în aparenţă o necunoscută pentru fotbalul european.
Cu un stil de joc ofensiv, bazat pe modulul 3-4-3, chilienii au avut al doilea atac din calificările sud-americane, dar şi cea mai permeabilă apărare din cele cinci echipe calificate. Naţionala lui Bielsa a fost însă surpriza preliminariilor, terminând pe poziţia a doua, la un punct în urma Braziliei şi cinci peste Argentina. Jucătorii chilieni, proveniţi în majoritate din competiţia internă, din campionatele Turciei, Greciei şi Mexicului sau de la echipe mici din Spania, Anglia şi Italia, nu sperie pe nimeni la prima vedere.
Se apără cu „Pitbull"
Strateg desăvârşit, Bielsa a ales însă cu atenţie piesele-cheie care să facă faţă rigorilor stilului său ofensiv. Astfel, Gary Medel, care lua bronzul cu echipa U-20 a ţării sale la Mondialul din 2007, şi-a câştigat în preliminarii renumele de „pitbull" datorită jocului său aprig în apărare. Însă, fidel concepţiei antrenorului său, el nu ratează nicio ocazie de a trece-n atac: a marcat ambele goluri ale meciului în deplasare cu Bolivia şi a dat pasa din care s-a înscris golul victoriei istoric
