Supravieţuirea politicienilor depinde adesea de abilitatea lor de a minţi, în vreme ce succesul născocirilor amăgitoare depinde de nevoia electoratului de a fugi de realitate. De aceea, rămâne de actualitate o întrebare pusă la Radio Erevan: „Când poţi să-ţi dai seama că un politician minte?". Răspunsul: „Când deschide gura să spună ceva".

1. Minciuna recunoscută, cu bonus de anticipaţie. Românii nu s-au indignat vizibil după declaraţia condescendent-binevoitoare a responsabilului cu finanţele naţionale. Cu patru ani înainte, în Ungaria, când premierul Ferenc Gyurcsany spunea într-o şedinţă de partid cu uşile închise, referindu-se la politica fiscală a ţării: „Am minţit încontinuu în ultimii doi ani. Era de-a dreptul clar că ceea ce spuneam nu este adevărul", piaţa centrală a Budapestei s-a umplut până la refuz de oameni care s-au enervat de nonşalanţa cu care şeful guvernului a povestit că a câştigat alegerile înşelându-şi alegătorii. În România, după jumătate de an de ministeriat, Sebastian Vlădescu ne face cadou sinceritatea sa generoasă, fără să clipească şi fără să se teamă de consecinţe: „Am fi putut să minţim încă şase luni, să vedem ce se întâmplă, să spunem că Europa merge bine, că România merge bine, însă Guvernul a hotărât să spună adevărul şi să anunţe populaţia că Europa merge prost, iar România s-ar putea să meargă şi ea prost".

2. Minciuna prin omisiune. Politicienii aflaţi la putere ştiau că România se află în pragul falimentului, dar au preferat să tacă. „A fost o minciună prin omisiune", explică senin ministrul PDL al Transporturilor, Radu Berceanu, argumentând că „n-a existat un partid atât de sinucigaş, cum nici în alte ţări nu există asemenea partide, care în campania electorală să iasă şi să spună că este extraordinar de rău şi că ne ducem spre prăpastie". Domnul Berceanu a uitat probabil că anul trecut, în Grecia, partidul de dre