De acolo unde norocul l-a dus cu forţa, nea Nicu Văcăroiu poate să privească înapoi mulţumit. Viaţa l-a luat pe nepregătite şi ăsta rămîne cel mai mare merit al lui. Ca sub toanele unei vrăji, funcţionarul şters de la Comitetul de Stat al Planificării s-a dat de trei ori peste cap, aşa cum ai da o vodcă, şi s-a trezit premier al României, preşedinte al Senatului, preşedinte al Curţii de Conturi, ba chiar şi preşedinte al ţării, o lună de zile. Acum stă liniştit între coperţile cărţii de istorie, e vecin cu voievozii şi poate, la o adică, să-i bată în ţeavă lui Carol I sau să-l inunde, dacă vrea, pe Ioan Vodă cel Cumplit.

articol preluat din Academia Catavencu

Smulgerea din neant a mediocrilor e un obicei vechi al destinului românesc. L-a practicat nu doar ironia sorţii, ci şi socoteala politică. Să ai oricînd la îndemînă un prost cu ambiţii de lichea, gata să ia asupra lui toate înjurăturile poporului, nu-i de colea. Iar la noi, mai mult decît la restul popoarelor înapoiate, aceşti nimeni vanitoşi abundă.

Boc e o degradare a conceptului Văcăroiu. Chiar dacă se ridică pe vîrfuri atunci cînd cronologia face poze de grup cu liderii Europei, premierul Emil nu atinge înălţimea filozofică a premierului nea Nicu, nici cînd acesta din urmă stă aşezat la masă şi evaluează viaţa în zare prin paharul de merlot. Dacă e ceva care să-i apropie, în afară de egala necunoaştere a economiei, acela e servilismul carierist, dar atît. Restul adjectivelor îi deosebeşte în defavoarea lui Boc, în sensul că prostia încăpăţînată sună mai rău ca bonomia tîmpă, oricum le-ai lua.

Sîntem, prin urmare, prizonierii acestei glume fără haz care va rămîne în arhiva dezastrelor cu titlul „Aruncarea piticului în direcţia mulţimii, cu consimţămîntul lui entuziast“. Boc e destul de prost ca să creadă că, recitată cu patos, prostia trece neobservată. Ei bine, nu trece. La fe