Se spune că, în ultimii ani, trebuie să ai noroc să prinzi o reprezentaţie cu adevărat bună al lui Bob Dylan, pentru ca nouă din zece sunt proaste, una singură amintind de vremurile în care zeci de mii de oameni simţeau, în timpul unui concert, fierbinţeala unei revoluţii gâdilându-le urechile. Nu ştiu cum sună cele proaste, dar la Bucureşti a fost unul pe care mi-ar fi părut rău să-l ratez. Da, poate că, la aproape 70 de ani, îţi tremură vocea, picioarele sunt şi ele piftie, însă nu sunt decât detalii, muzica adevărată se cântă, iertate-mi fie cuvintele mari, cu inima. Oricum, n-a fost cazul aseară, coardele vocale ale lui Bob Dylan şi-au făcut treaba atât de bine, încât mai degrabă mă simţeam eu hippiot decât el un bunicuţ fugit din azilul de legende ale muzicii. Dincolo de asta, mult imprevizibil, tipare ale muzicii „clasice” a lui Dylan trasate cu gumilastic, tropăituri sincere ale publicului, în aşteptarea unui bis. Destul cât să spui că a fost un concert prea scurt. Totuşi, prea târziu pentru o răzvrătire.

Se spune că, în ultimii ani, trebuie să ai noroc să prinzi o reprezentaţie cu adevărat bună al lui Bob Dylan, pentru ca nouă din zece sunt proaste, una singură amintind de vremurile în care zeci de mii de oameni simţeau, în timpul unui concert, fierbinţeala unei revoluţii gâdilându-le urechile. Nu ştiu cum sună cele proaste, dar la Bucureşti a fost unul pe care mi-ar fi părut rău să-l ratez. Da, poate că, la aproape 70 de ani, îţi tremură vocea, picioarele sunt şi ele piftie, însă nu sunt decât detalii, muzica adevărată se cântă, iertate-mi fie cuvintele mari, cu inima. Oricum, n-a fost cazul aseară, coardele vocale ale lui Bob Dylan şi-au făcut treaba atât de bine, încât mai degrabă mă simţeam eu hippiot decât el un bunicuţ fugit din azilul de legende ale muzicii. Dincolo de asta, mult imprevizibil, tipare ale muzicii „clasice” a lui Dylan trasate