În Cetatea Sighisoarei te întampina cu bratele larg deschise niste pitici. Rumeni în obraji si parca plesnind de sanatate, retrasi la umbra pervazului pe un geam de butic, cu barbi revarsate încrezator peste hlamidele rosii, ai zice ca te asteapta acolo de când lumea tocmai pe tine. Gata sa te îmbratiseze, urându-ti „bun venit!” în mai multe limbi. Nici nu te-ai fi gândit ca prezenta ta poate aduce atâta fericire. Te uiti mai atent la ei cu acea curiozitate amabila specifica turistului, cauti sa le fii prieten, dar pastrând distanta politicoasa, si vezi ca si celorlalti turisti, pâna si japonezilor le zâmbesc la fel. si pe ei sunt gata sa-i îmbratiseze. Pentru câteva clipe esti gelos. Te apropii sa-i saluti, raspunzând emotiei de care-i vezi animati. Ei, însa, nu îti raspund. Repeti salutul. Nimic. A, în sfârsit, te prinzi când esti destul de aproape. Sunt piticii de ghips. Ce pacat! Pareau atât de vii, atât de fericiti. Dar daca doresti, poti sa-i cumperi, nu sunt scumpi. Îi duci acasa, îi plasezi acolo unde le place, pe pervazul geamului de unde îti vor zâmbi fericiti pâna la capatul zilelor.

Istoria si kitschul colaboreaza diplomatic în Cetatea Sighisoarei. Cladirile de-o noblete nostalgica, semanând cu niste uriasi somnorosi adormiti în costume de carnaval, pe care turistii se tot sforteaza sa-i scoale, adapostesc la partere restaurante, cafenele, magazine de antichitati, chioscuri pline de suveniruri. Între ele, si preasimpaticii pitici. S-ar zice ca nu te duci la Sighisoare ca sa vezi mosuletii barbosi, încremeniti în ghips de foarte întreprinzatorii amatori de kitsch. E adevarat. Sunt atâtea cladiri, turnuri, muzee, terase cocotate în panta, strazi strâmte pe care îsi tarâie tristetea Evul Mediu. Da, e adevarat, cu totul alte lucruri sunt de interes turistic, însa piticii sunt acolo si ei, asteapta parca sa obosim, sa ne plictisim, sa ne luam talpas