– impresii de activist sindicalist debutant –
Miercuri, 19 mai, ora 11,00, Piaţa Victoriei, Bucureşti. Un miting, pentru unii mai mare, pentru alţii mai mic decît celelalte de pînă acum. Pentru mine, primul. Ce m-a împins la un asemenea pas? Motivele nu sînt multe, dar sînt grave. Ipocrizia preşedintelui Băsescu. Atitudinea mai mult decît mult-prea-umil-servilă a premierului Boc. Marmura şi mult hulitele borduri ale ministrului Videanu. Al „n“-ulea mandat al de neînlocuitului domn Berceanu. Blondeţea ministresei Udrea. Iar pe plan personal salariul, „nesimţit“ într-adevăr, de 350 de lei pe lună, bani în mînă – muzeograf cu peste zece ani vechime, cu diplomă de master şi speranţă umilă către una de doctor în istorie – viitorul băieţelului meu de un an şi jumătate şi boala cruntă pe care soţia mea o va birui pînă la urmă. Iar ca mine au fost mii... zeci de mii...
La început a fost CFR-ul
Ca să străbaţi distanţa de vreo 400 de kilometri ce desparte Deva de Bucureşti, ai două soluţii. Fie o iei frumos prin toate gropile de pe oricare dintre DN-urile ce se încumetă să străbată văile Jiului, Oltului sau Prahovei, fie te urci în trenul CFR-ului. Soluţia din urmă pare mai facilă, dar numai la prima vedere. Pentru că în orice fel de tren te-ai urca (mai puţin personale, dar nu cred să mai existe legături directe între puncte atît de îndepărtate), în mai puţin de opt ore jumate, maxim 14, nu răzbeşti, oricît de adînci şi de sincere ţi-ar fi rugăciunile. Asta pe de o parte. Pe de alta, ţi se cam acreşte de tren din momentul în care te-ai urcat în el. Oricît de noi ar fi vagoanele, atmosfera pute de te trăzneşte. Din compartimente – a transpiraţie şi mîncare desfăcută pe ascuns, pe culoar – a urină şi dezinfectanţi. Şi a prostie.
Timp de şapte ore un tip în costum cu dungi şi cravată roşie cu negru vorbeşte la telefon, urlîndu-şi cuvin
